Inima Lui,
cum apele mării mi-au zis,
nu știa să scrie,
și totuși a scris
o singură dată,
și-atunci pe nisip.
Văzuse cum marea
își grăiește adânca veșnicie
cam cum arată la chip,
silabisindu-i zarea.

Inima Lui
nu știa să scrie
ca oamenii, ca piatra aruncată,
ca arătătorul
gata mereu să te-acuze.
El ducea degetul la buze,
și prin alte inimi
își continua zborul
dincolo de a cerului poartă.

Cărturarii
au prins-o
și i-au întins aripile pe lemn,
ca pe o hartă,
dar inima Lui
nimeni n-a reușit s-o citească
întreagă
și nici să-I înțeleagă
litera tălmăcită
de la un răsărit
până la ultimul cui.

Au zis trandafirii
privindu-I inima sus:
”Ne-ar trebui un nume
prin care-am putea s-o chemăm”.

Numitu-o-au pre ea
Marea Roșie,
iar coroana de spini
deasupra i-au pus.