ZIMBRUL ALB

Tags

,

Last_Stand

Și a fost seară…
Cărarea Muntelui
să urce spre miezul de noapte
trebuie să fie seară.

Și a fost dimineață…
Aceeași cărare
ca să fie cărarea Muntelui
trebuia citită a doua oară,
pentru că soarele
nu poate fi soare
fără de miezul de noapte al lui.

Și a fost seară
când printre brazi bizonii
veniseră să se adape
din jocul de luceafăr pe ape.
Unul dintre ei,
desigur regele lor –
că numai un rigă
poartă coroana de os
rotunjită-n omega,
m-a simțit pe tărâmul străin.
”Voi muri, mă fulgeră un gând,
că am văzut pe regele lor –
Muntelui duh – și-atât de aproape,
dar el mă privea,
cu capul întors ca o seară pe culmi,
privire blândă și rugătoare
să-mi spună tot miezul de noapte.
Pândeam printre brazi
lumina lină a ochilor lui
făcându-se noapte,
noapte liniștită, noapte sfântă
și aș fi vrut să ies, să-l mângâi pe obraz
și să-i respir suflarea,
dar steaua pentru magi pe frunte i s-a stins.

Fericiți ochii celor blânzi
că zările lor vor moșteni lumina,
și el atât de blând mă privea!
Oare nu despre zimbru alb
vorbește miezul de noapte
al Vârfului de Munte?

…dormisem cu capul pe-o piatră.

Și a fost seară
precum oarecând pentru Iacob.
Și a fost dimineață
precum în ziua a treia.
Dormisem lângă miezul de noapte
și Yoho purta ieslea în primul colind
cu-n Prunc gângurind
zimbrului alb al Vârfului de Munte.

MANITO AHBEE

Tags

,

download (3)

Pe la-nălțimea norilor
Muntele Yoho
și-a lăsat pădurile de sărbătoare
să-și poarte lumina lor
mai departe.
La ce i-ar folosi Negrăitului Schivnic
cuvintele noastre?
Vulturului
nu-i de ajuns aripa întinsă
pecete să pună genunii?

Yoho,
spune cascadelor nostre
ce brațele-și ridică până la tine,
Nemuritorule,
cum se vede moartea de sus?

..dar Yoho a spus vulturilor să tacă,
și fiecare,
după culoarea cerului zburat,
o pană să-i aducă
pentru coroana de zeu ascunsă în om.

Se întorceau cascadele spre muritori:
”Moartea, dacă nu iubești,
are lungimea viermelui neadormit,
de aceea râma e de pământ
și nu va fi niciodată vultur albastru.

Moartea, dacă nu iubești,
are aripi cu drugul greșit,
de aceea zborul ei
va fi pe sub pământ
și niciodată nu va zbura
ca vulturii roșii din sânge.

Moartea, dacă nu iubești,
de aici de sus,
are înălțime de muritor,
numai că omul iubind
strălucește ca lacul lui Yoho,
ca ochiul Fecioarei spre Fiu,
de aceea îndrăgostiții
moștenitorii veșniciei mele se vor numi,
și tocmai de aceea vor purta
coroana tuturor vulturilor,
când iubirea lor va fi ca nestemata Fecioarei –
Lacul Yoho
în care-mi odihnesc nemurirea.

O, fii vulturilor mei,
bateți din tobe flăcările lor,
dansați focul că soarele-i în voi,
treierați în picioare apusul
de ultima sămânță a morții.”

Așa grăitu-le-a Yoho
cu cele trei cascade ale Cerbului Roșu
și-n inimă de om coborând
începu să danseze
pe tobele inimii lor:
Ma-ni-to, Ma-ni-to, Ma-ni-to,
Ma-ni-to ah-bee, Ma-ni-to ah-bee…

VÂRFUL DE MUNTE

Tags

,

10636120_945324392159988_4319622237885710238_n

Cu glasuri de ape înalte
Te chem, Nerostitule,
de-adulmecările mele flămând.

De ce,
nevrednici de Vârful-de-Munte,
norul ni-l citim tot pe dos?
Nu-i legământul Tău?
De ce
e numai fulger și trăznet spre noi?

Cămilarul
în fiecare noapte ridică spre cer
ochii urechilor mele
până la norul Sinaiului
și cântă, zic ei,
din cornul de lună întors dinspre os,
până când cămilele
gâturi întind prin nisip
și dună cu dună adorm.

…dar pe partea cealaltă,
unde norul nu îndrăznește mai sus
de Vârful-de-Munte,
adâncul se face ca ochiul
privindu-și fântânilor
unduiri de oglinzi din oglinzi.

Acolo norul e alb
ca zăpezile neninsului Tău.
Spre altă lumină-i
purcesul născut legământ
spre tablele pietrelor albe,
așa cum iubirea
nu are-un presus de iubire,
pentru că mai mult decât ea
ar fi doar nimicul.
Întotdeauna iubirea-i săracă
și-n duh și la trup.
Fără podoabe lumești este focul.
Dorul poartă un singur veșmânt
așa cum albul
nu poate fi mai alb decât albul,
decât numai verdelui-
alt nume ce se dă logodnei de alb.
Nu poate fi mai alb decât albul,
decât doar albastrului –
fire de mare, fire din sânul tăriei.
Iubirea pe toate le poate plini,
dar albul neîntrecut de alb va rămâne,
decât numai roșului –
supremul alb al locașului Tău.

Cu glasuri de ape înalte
Te chem, Rostitorule,
adulmecărilor mele însetat și străin.
Știai că-ai uitat florile deschise?
Știai Grădinarule
că nu le-ai vorbit de poartă și cheie?
Ele și-acum se joacă de-a numele Tău
încercând să descuie albinei
foița din taina de zbor.
Știai c-ai uitat
râurile noastre deschise,
fără ca podul de sus
să-l ridici după Tine mergând la culcare?
Iată-le,
deschise aleargă spre Tine,
fără de ivăr, fără de maluri,
nor după nor.

Doar piatra nu ai uitat să o-ncui.

Cămilarul
are căușul palmelor
plin de nisipul Muntelui
și-și cheamă cămilele:
”Veniți de beți băutură nouă…”,
dar acestea
întind gâturile, ca niște râuri
ce se scurg în pământul de foc.

Frământându-și nisipul de Munte
m-a întrebat marea:
”Unde e cheia și unde e umbra?
În palmele noastre-i deschisul,
dar bobul de muștar
tot Muntelui rămâne –
Flămândul,
Însetatul,
Beduinul…

A fost
precum glasul de ape înalt,
prin ușile încuiate intrând…

Mâinile Tale încă purtau
semnul de cuie cu care ai scris…
Rostitor nerostitului Munte
pe piatra răsturnată.
Ne-ai dat semnătura în alb,
al albului
ce nu poate fi mai alb decât albul,
decât numai față de roșu,
că și Iubirea era tot numele Tău
precum Yoho e-n apele Tale răsfrânt.

YOHO, FRATELE TABORULUI

Tags

, ,

canada-teritoriile-yukon-si-muntii-stâncosi-977-Yoho

Ochii inimii mele
s-au întâlnit cu ai Muntelui Yoho
până la glasul
Celui-fără-de- nume.

Cum s-au îmbrățișat
privirile noastre
în presusul albastrului Tău!

”…sărută-mă
cu sărutările buzelor tale,
că sărutările tale,
mai dulci sunt decât vinul…”

Inima bătea
după tropotul nesfârșitelor ape
ale bizonilor,
codri curgându-și apus spre apus,
așa cum se treieră vremea
până la bobul cel veșnic
al Spicului-de-Grâu.

”…sărută-mă
cu sărutările buzelor tale…”
că inima îmi bate
ca tropotul nesfârșitelor ape…
Iubește-mă
cum iubirea nu știe nimic,
cum izvorul își naște născătorul
neizvorât izvorând
iubirea din iubire…

”Nu ne-am văzut,
mi-a zis Muntele Yoho,
din ziua a patra, când ne-am jucat
de-a luminătorii de noapte,
tu fără de trup,
iar eu luminilor lor
cu-n cântec mai tânăr în grai.”

”…sărută-mă
cu sărutările buzelor tale…,
mi-a zis Mirele Yoho,
fii din nou ca atunci,
ieși din tine
și vino,
revino în brațele mele:
Luminătorul nopții,
fără de aripi lumina și-o zboară,
cântă fără de buze,
sărută doar cu sorbirea de foc
și urcă fără genunchiul plecat…
Ieși din tine,
nopților mele sunt flăcări,
mistuitoarei lumini –
întuneric de foc,
repejuni de genune-n vârtej…

Îmbracă-te
cu sărutările buzelor mele,
veșmânt de heruvimi nepurtat,
nici crinului povești de borangic
neîncercate-n petală prin tors…
și lasa-mă
să te ridic de subțiori
până la ziua a șasea –
poartă de Munte, poartă de om…

Dar ieșind din trup
încuie bine cuvintele tale de jos
cu toată lumina furată din ziua a patra,
pentru că iubirea noastră
va fi întuneric de-atâta lumină.
Ce vor face luminătorii cerului?
Ei încă nu știu că zestrea lor
e-ascunsă-n tăcerea de piatră
zidită în Chipul de om.

De azi înainte
Yoho va fi și numele tău,
nu în oglindă de lampă afumată,
curat și adânc
vei fi și lacului Yoho,
ca ochiul boului din Betleem,
cântecul zimbrului alb
cu coarnele întoarse ca-n stema
împărăteștii coroane
din osul de crai noi.

Notă
În dialectul Cree al indienilor Yoho înseamnă AWE and WONDER

Image

CÂNTECUL SPRE LUME AL MUNTELUI

Tags

, ,

Rocky-Mountains-5-480x349 -2doi

Ce Notre Dame ne-ar trebui
să poată Muntele
să poată intra alături de noi?

Fiul Omului
nu are unde să-și plece capul,
pentru că
Fiul Muntelui de dincolo de nori
fiul Fecioarei spre noi s-a făcut.

Cum poate o floare de nu-mă-uita
să facă universul mai cald
cu-n singur suspin al culorii,
iar templul nostru
de 40 de ani prin pustie
măcar un singur chivot de trei zile?

Spre ușile noastre îngrozitor de înalte
(Ce bine c-avem trepte,
că Muntele are un loc de cerșit!)
se-aude Fratele cântecului Tău
rostind Cântarea Treptelor:
”Mi-e foame”, spune Muntele,
dar trecem pe lângă el
pentru că nu mai avem nici un cer
rămas pentru poze.
”Mi-e sete”, plânge Muntele,
dar noi trecem pe-alături
coborând urcării pe trepte…
…și Muntele rămâne
și străin
și bolnav
și prins în închisoare:
”Hei, tu, Visătorule…
batjocorindu-l după gratii,
îl strigă teologul
angajat gardian de tâlhari și poeți.
Cum poate să fie roua mai mare
decât cerul ce-ar putea s-o cuprindă?
Nu cumva spicul Fecioarei
știe ceva mai mult decât norii
îngemănându-și bobul
cu lacrima de mamă?
Iată, Fiul Muntelui de dincolo de nori
se face tot mai mic în brațele ei
că Dumnezeu își pleacă pe umărul ei
capul și coroana de spini.

Străinul
are acum unde să doarmă.
Trei zile și trei nopți –
că numai Muntele are-nălțimea
de dincolo de nor
a tainei ascunsă-n țesutul de piatră
de îngeri niciodată știută…

Ce Notre Dame ne-ar trebui
să poată Muntele acesta
să cânte alături de noi?

Deasupra lumii
se-aude Spicul de Grâu
când Muntele
își strigă Tatăl cântând cu toți munții:
”Ale Tale dintru ale Tale…

CERBUL DE FLĂCĂRI

Tags

,

Rocky-Mountains-7-480x270-3 trei

Până aici vor urca brazii,
tisa, molidul și pinul.
Vreun smoc de iarbă ici colo
pentru caprele negre
și țapului
cu luna de os întoarsă în coarne.

Până acolo
vor fi îngăduite cuvintele
cărora doar vulturul alb
le cunoaște zborul ascuns.
E același vultur
din vremea lui Moise,
luminătorul cărării prin nour.

Dincolo!
Spune-ți-mi ce-nseamnă dincolo?
Moartea
e undeva pe la mijloc,
și totuși pe munte.
Dar dincolo,
dincolo de tablele scrise
cu fulger sub grindă de nor,
unde nu mai este nici cuib, nici vizuină,
dincolo mai pur
ca stafia topazei,
”acolo” se pierde din firea-i să fie ”acolo”,
că nici măcar trăznetul
nu îndrăznește să urce
spre-a spune fiilor de nor
de legământul Tău.
Tu numai noaptea îți arăți noaptea
spre-a nu orbi soarele,
pentru că noaptea proorocului
e focul ce-și arde propriul lui foc,
spirală de-ntuneric –
Tu,
Ție însuți izvor și fântânilor jgheab
cum poți întunecata lumină
s-o-ntorci triunghiular pe cerc?

”Până aici,
ai zis pajurei de genuni să Te zboare
din slovă în cifra întorsului opt
cu crucea în cioc,
la mijloc de nor,
în străfunduri de om
ca-n fântânile pietrei de taină
ale scrisului Tău,
iar Ție ți-ai păstrat
sfetnicul de noapte-al luminii.

***

Dormisem sub care noapte
dintru Nopțile Tale?
Azi dimineața m-am trezit
lângă cel mai frumos
dintre feciorii munților Tăi
și bătrânul Avraam îți urca Fiul
pe drum necugetat de om.

Am văzut auzului
cum i se rostesc adâncurile
suflării Tale
că se vedea
până-n străfundul albastrului Tău.
Dincolo de vulturul alb
își ducea fiul lui și al Tău…

***
L-am întrebat pe ghidul turistic:
”De ce Muntele a plâns?
Uitați-vă, de sus până jos –
lacrimile lui!
Priviți-le –
uscata șiroire de sare
pe amândoi obrajii!”

Eram jos.
Printre turiști, teologi
și alți făcători de gunoaie
la poalele Muntelui.
Ghidul:
”It’s a good question, sir!”
și-a început să râdă
râsul cutiilor de pepsi
și al gunoaielor…

Lângă mine…Sau din mine
era plopul tremurător din fiecare frunză?
Se vedea până în glasul lui Dumnezeu
și plopul tremura-n clopoței glasul Lui:
”Avraaaaaaaaame!”
…ame…ame…ame…
Așa striga Tatăl munților noștri
peste cimitirile
nenumăratelor turme de zimbri
fiecare c-o cutie de pepsi stâlcită la cap.
…ame…ame.. ame..
Pe vârful de munte
Avraam junghia
cerbul de flăcării al arderii de tot.
Și Fiul
avea brațele întinse
ca aripile cerbului de flăcări…

”Aceasta s-a făcut
spre pomenirea Mea!

OCHIUL NEGRU AL FLĂCĂRII

Tags

, ,

cerro-torre

Pentru cei care știu să plângă,
drumul Muntelui
se oprește până la nori.
Fericiți cei care pot să plângă…

Pentru cei care iubesc,
vârful de Munte
e dincolo de cuvinte.
Acolo se vorbește
numai în graiul nou,
așa cum ochiul negru
al flăcării
atât de adânc își hrănește
întreaga-i lumină din jur!

Fericiți nefericiții care
știu lacrima să-și ardă
și să privească prin ea
în tot ce ați fost!
Numai aceia
fiii copilului vostru
vă vor face pre voi,
doar pentru o singură zi
neînserată
vistiernicii
vârfului de Munte.

Fericiți
nefericiții cu inimă curată…

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

http://www.dumitruichim.com

ODĂ LIMBII ROMÂNE

Tags

, ,

crv3

Foto: Biblia de la Bucuresti (Biblia lui Serban Cantacuzino – 1688)

Vorbim
cum ne-a-nvățat mama a spune
lucrurilor din jurul nostru –
jumătate pământ, jumătate minune.

E o limbă aprins de curioasă,
pentru unii,
că ne-nțelege și apa și ascuțișul de coasă
al lunii,
muntele și luminișul de la știubeu;
vorbim atât de omenește
că uneori Dumnezeu,
sub umbra cuvintelor noastre,
se odihnește.

Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,
sorbim din ulcică și vin și lumină,
Cuvântul când ne cheamă la Cină.

Substantivele noastre-s amare;
nu au declinare
nici de venit, nici de dus,
ci numai orizontul de sus –
taboric urcuș de Vinere Mare.
N-avem tâlmaci
în această prisacă și Vale a Plângerii;
chiar îngerii,
omeneasca vrând s-o deprindă,
merg la gramatica noastră din ghindă,
iar veacul
din duhul pietrei ce nu se schimbă
răspunde plevei ce-o vântură vântul
Oamenii ăștia s-au născut din limbă,
că înaintea lor,
Întru-nceput,
le-a fost Cuvântul.