Și a fost seară…
Cărarea Muntelui
să urce spre miezul de noapte
trebuie să fie seară.
Și a fost dimineață…
Aceeași cărare
ca să fie cărarea Muntelui
trebuia citită a doua oară,
pentru că soarele
nu poate fi soare
fără de miezul de noapte al lui.
Și a fost seară
când printre brazi bizonii
veniseră să se adape
din jocul de luceafăr pe ape.
Unul dintre ei,
desigur regele lor –
că numai un rigă
poartă coroana de os
rotunjită-n omega,
m-a simțit pe tărâmul străin.
”Voi muri, mă fulgeră un gând,
că am văzut pe regele lor –
Muntelui duh – și-atât de aproape,
dar el mă privea,
cu capul întors ca o seară pe culmi,
privire blândă și rugătoare
să-mi spună tot miezul de noapte.
Pândeam printre brazi
lumina lină a ochilor lui
făcându-se noapte,
noapte liniștită, noapte sfântă
și aș fi vrut să ies, să-l mângâi pe obraz
și să-i respir suflarea,
dar steaua pentru magi pe frunte i s-a stins.
Fericiți ochii celor blânzi
că zările lor vor moșteni lumina,
și el atât de blând mă privea!
Oare nu despre zimbru alb
vorbește miezul de noapte
al Vârfului de Munte?
…dormisem cu capul pe-o piatră.
Și a fost seară
precum oarecând pentru Iacob.
Și a fost dimineață
precum în ziua a treia.
Dormisem lângă miezul de noapte
și Yoho purta ieslea în primul colind
cu-n Prunc gângurind
zimbrului alb al Vârfului de Munte.
dumitruichim 