Până-și coboară suișul spre Tine,
fulgul trece prin apa Duhului Sfânt.
Ochiul întreabă:
”Yoho,
singurul purtător de coroană
al luminătorilor,
cine te-a nins fără nor?”
Dar ce poate cunoaște ochiul,
când lacrimii
numai inima îi face loc să se strecoare
printre suspinul de jos
și ecoul amar de luceafăr?
Suind coborâșul spre Tine,
lacrima trece
prin apa Duhului Sfânt.
Întreabă auzul:
”Yoho, ce formă
au cuvintele Tale –
scrisul de vânt,
din cer ca de ape înalte curgând?
Ce poți să ne spui
de cascada de foc rusalin
peste soare vuindu-și talazul?”
Dar ce poate cunoaște
auzul,
jumătate Sinai până-n ghiocul de nor?
Inima lui Yoho
numai îndrăgostiții pot s-o audă,
că nu e din carne de om ca să bată,
ci din tăcerea seminței
când buzele lor înfloresc
lutul ce doare de cer.
Yoho, Tatăl nostru și-al tainei,
numai vedeniei prinsu-i-ai cheag
cum Fiul Omului,
după taborica lege de munți,
poate fi Dumnezeu.
Ca într-un cuib, odor nelumesc,
ții încă talpa-I de om,
din ce în ce mai transparent devenind
cu abisul vecin – coroana albului Tău,
de nor negrăită a nins,
când fulgul trecând prin apele Duhului Sfânt
s-a oprit pe-obrazul Fecioarei
șovăind…
Numai Tu,
dincolo de apele Duhului Sfânt,
ai știut să-i oprești șovăirea spre lacrimi,
împodobind
icoana Fecioarei
cu umbră de foc și fulg rusalin.