Deasupra genunii,
brațul Tău de piatră întins
ține în palmă un pin.

De unde-ai luat
pământul lumesc,
Tu care ești numai piatră,
că dincolo de norii
de la poalele Tale
nici măcar gândul pămânesc
n-a cunoscut scuturatul pe tălpi
de țărână și colb?

Spune, Yoho,
ce vrei să ne spui prin mâna întinsă
deasupra genunii
cu pinul în palmă?
Oare-mbrățișarea puiului de vânt ,
merinde cântării, i-o fi de-ajuns?
Sau umbra corbului alb –
pierdută prin râpi și prăpăstii?

Poate că seara
îl inviți la masă cu Tine.
Ca unui prunc,
moi degetu-n singurătățile Tale
și-i dai ca să sugă
din vinul sângelui Tău.
E și un apoi
după cina voastră de taină.
Îl muți din nou
în mâna Ta dreaptă,
deasupra genunii să doarmă.

Chiar și vulturii roșii,
cu umbră de zbor, îl hrănesc pe furiș,
dar săracul cum ar putea să răspundă,
că până și cuibul
la fel e din humă zidit
spre pământească vorbă.

Soho,
ai Tu nevoie de rădăcini,
de-amarul aminte al lor
să-Ți prohodească în pumnul deschis,
Tu,
care în palmele Tale,
pe om l-ai zidit din tristeți?
Sau, cine știe,
din clisa țărânii de-atunci
a plămădirii de chip
Ți-a mai rămas neșters
puțin din lutul roșu
al inimii de om,
destul rădăcinii de pin,
formă de cui în palmele Tale,
litera
de care se agață, Nenumitule,
lumina numelui Tău
deasupra genunii din om,
bucoavna,
din tetragrama de flăcări,
pe care numai vulturii roșii
din cuibul de inimă și soare
mai știu să Ți-o zboare.