Pe la-nălțimea norilor
Muntele Yoho
și-a lăsat pădurile de sărbătoare
să-și poarte lumina lor
mai departe.
La ce i-ar folosi Negrăitului Schivnic
cuvintele noastre?
Vulturului
nu-i de ajuns aripa întinsă
pecete să pună genunii?

Yoho,
spune cascadelor nostre
ce brațele-și ridică până la tine,
Nemuritorule,
cum se vede moartea de sus?

..dar Yoho a spus vulturilor să tacă,
și fiecare,
după culoarea cerului zburat,
o pană să-i aducă
pentru coroana de zeu ascunsă în om.

Se întorceau cascadele spre muritori:
”Moartea, dacă nu iubești,
are lungimea viermelui neadormit,
de aceea râma e de pământ
și nu va fi niciodată vultur albastru.

Moartea, dacă nu iubești,
are aripi cu drugul greșit,
de aceea zborul ei
va fi pe sub pământ
și niciodată nu va zbura
ca vulturii roșii din sânge.

Moartea, dacă nu iubești,
de aici de sus,
are înălțime de muritor,
numai că omul iubind
strălucește ca lacul lui Yoho,
ca ochiul Fecioarei spre Fiu,
de aceea îndrăgostiții
moștenitorii veșniciei mele se vor numi,
și tocmai de aceea vor purta
coroana tuturor vulturilor,
când iubirea lor va fi ca nestemata Fecioarei –
Lacul Yoho
în care-mi odihnesc nemurirea.

O, fii vulturilor mei,
bateți din tobe flăcările lor,
dansați focul că soarele-i în voi,
treierați în picioare apusul
de ultima sămânță a morții.”

Așa grăitu-le-a Yoho
cu cele trei cascade ale Cerbului Roșu
și-n inimă de om coborând
începu să danseze
pe tobele inimii lor:
Ma-ni-to, Ma-ni-to, Ma-ni-to,
Ma-ni-to ah-bee, Ma-ni-to ah-bee…