Tags

, ,

peisaje_de_primavara_la_munte

CÂNTECUL DE NUNTĂ AL MUNTELUI

”Iată, Mirele vine-n miezul nopții…”

Dacă Tu vii
întru miezul de noapte,
înseamnă că Tu ești miezul de Pâine,
că numai pâinea
păstrează miezul de noapte
al cuptorului încins
cu flăcările nunții.

Lumina
nu poate să fie dincolo, mi-ai zis.
Lumina e între
purtător și-aducător de lumină.
Sălășluirea ei e-n iubire,
orbitoarea Lumină,
din miezul inimii de sus,
ce se coboară în miezul de noapte
din sânul luminii.

Munte,
piatra Ta începe lumina?
Sfârșește în miezul de noapte?

Apele curg despre El –
cu piatra pe piatră călcând,
dar Mirele cântării se-ntrupă
fără de timp trecătoarelor ape.
El știe că marea
pe toate le strânge-n albastru,
durerosul albastru din lacrima sării
al sinelui Său.
Cu Mirele cântă-n descântec
și focul și apa, pământul, tăria,
văzut, nevăzutul,
cu toate se varsă în cântecul nunții.
Chiar și tăcerile Lui
sunt rugilor taină.
Cărarea de nuntă
săpată-i în piatră de-altar,
piatră ce cântă,
piatră cu unda din undă
rotindu-și inelul,
piatră de pâine
în borangic de abur
până în miezul de noapte,
când însăși lumina se-nalță
din miezu-i de pâine-n Lumină,
ofrandă de pâine Miresei,
trupul de Mire întreg,
fără prihană
ca mielul alb de jertfă
pe piatra de-altar,
piatră de munte curat
ca borealul verde al lui Yoho
din iazul împietrind
ora tainei de sus
când buzele Miresei
se preschimbă în jertfă de vin.

CÂNTAREA DE PIATRĂ

Tags

,

2lv1fro

De ce vorbiți despre Munte
că-i piatră,
ca sloiul inimii voastre?
Voi nu ați văzut piatra curgând?
N-ați auzit privighetorii cum cântă?
De ce ați uitat că piatra casă vă este
și scară
și plină de pietre e Calea –
noptatecul drum al căruței de fân
cu coasa-atârnându-i de drug?
Hotar cu Vecinul
tot piatra vă e căpătâi
și Tablele Lui oprite în steiul lui către.

Pogorâtu-s-a Muntele
întru cele mai de jos,
urcuș pogorând
din curgerea lacrimilor Lui,
să devină piatră de râu,
chipul de floare-al iubirii.

”Ce este iubirea?”,
a-ntrebat lacu-n răsfrângerea Lui,
dar Muntele nu i-a răspuns.
El încă mai cobora către iaz
netezind a sărut cu focul lui alb
piatra de râu.

În ecou
se-auzi și-ndoiala cerșind dumeriri:
”Ești lângă mine,
dar cum să ridic,
deasupra norilor, degetul meu?”,
dar muntele tot mai tăcea,
limpezimilor înalt limpezind
stih de Munte alături de stih,
până-n răpirea
cântărilor din piatra
sărutului alb și de foc.

YOHO ȘI MUNȚII LUI

Tags

,

venite-a-scoprire-le-dolomiti-

Pentru umbră
Yoho
nu are nevoie de soare,
pentru că soarele
s-a născut
în aceeași palmă a Lui,
umbra soarelui
amintindu-și chipul de om.

Nici pentru vis
Yoho nu are nevoie de somn,
pentru că somnul
numai Adam l-a cunoscut întâi
îndrăgostit
văzând din trupul lui
ecou și-mbrățișare.

Numai munții au nevoie
de umbra și visul lui Yoho,
altfel
cum am putea vorbi de iubire
fără arderea de tot
din vârful lor în apus?

LA VAMA A DOUA, CU YOHO

Tags

, ,

litania-parintelui-arsenie-boca_b3e32db6762e8c

La vama a doua
agrăitu-ne-a-n grai omenesc
Înspăimântătorul.

”Ascultați deslușirile pietrei:
Dacă nu aș fi fost
râpilor voastre urcuș
nu v-aș vorbi despre Cale.
Părăsiți celelalte cărări
că numai morții cunosc meșteșugul
să-nmormânteze pre morți.

Din nou,
rostirii- înaltul de apă:
Fiți mării talazul,
și norului
fulg roditor de cer nou.
În toate e focul,
chiar bobul seminței de rouă
îl suie din soare în noi.
De ce fiii mei și-ai Luminii
vă-necați întru curgeri de lacrimi?

V-am dăscălit despre lut și țărână,
pământ din adâncuri de ape,
ce-n umbră de cântec
vorbesc de iubire prin nufăr și lotus.
Cum de-ați uitat Muntelui piscul
înjugându-vă ierbii?

De Munte v-am grăit
că-i aer Suflării,
vântul ce bate
unde vrea, că-i iubire.
De ce cădeți din Suflarea de Foc,
frunză cu frunză,
lăsând să vă sufle târziul
și ploaia
și noaptea
și glodul?
Cum de-ați uitat
de flacăra-Mi sacră
inimii voastre dând foc?
Fiți foc,
numai focul e martor Luminii.
Suflarea e foc, de-aceea Manitoo
pretutindeni coboară în flăcări
din munte spre om.
Pământul e foc.
Cum altfel ar putea să aprindă
crinul și cedrul de nuntă?

Fiți foc,
apa e foc,
cum Yoho e apa iubirii.
Cupa se-nalță până la Mire
numai când apa
se preschimba-n
focul nunții din vin.

LA JUDEȚUL LUI YOHO

Tags

,

maxresdefault

Nu judeca prea aspru.
Ne-ntindem doar atât
cât ne-am cuprinde moartea și-nceputul ei.
Tu ești Iubirea Pură.
Piatră pe piatră – Munte,
iar răsturnată-n piatră – Yoho!
Ești Mirele.
Solemn Ți se deschide Miezul Nopții,
cu miriadele de constelații
genunilor sorbindu-le genunea.
Când Tu iubești – eternitatea-i strâmtă,
iar infinitul – fiul tău mai mic.

Chiar dacă soarele
e tot ce-avem, această lampă afumată
și-aceste coji de noapte
fără de miezul Pâinii,
dar
nu ne judeca prea aspru.
Pe unda verde-a morții
îți odihnești deplinul,
răsfrânt în noi întocmai,
piatră în piatră,
lumină în Lumină
și chipul Tău,
răsfrânt pe ape ni-L întinzi,
până ce-n noi
asemănarea Ta ne strigă.

Pescari,
n-am prins nimic o noapte-ntreagă,
și moartea ne-a scăpat de-atâtea ori,
dar Tu ne-aștepți pe țărmul de nisip
cu pește fript
și faguri din chemare.

LACUL LUI YOHO

Tags

,

Emerald Lake and Canadian Rockies

Marie,
tu nu căutai
pe fiul celeilalte Marii,
ci pe Fiul cuvintelor Lui,
pe cel ce lui Petru
i-a grăit îndelung despre piatră.

Până-n dimineața zilei a treia,
limpezime cu limpezime,
lacul lui Yoho,
la picioarele lui
stătea în genunchi și plângea.

Verdele
a vrut să întrebe:
”Cât de înaltă e lumina Ta
de poate lespedea
să și-o răstoarne în piatră?”,
dar n-a cutezat
albastrului să-i devină ecou.
Tristețea de verde
e zămislirea tristeții de mamă,
sfidând albastrul mării
pe pragul lui așteptând…

Pe țărm de albastru
orice mamă
își așteaptă fiul pierdut
și mării-l cerșește
cu toate catargele-i rupte.
Numai pe tărâm de nisip
speranței
e-ngăduit să se roage…

Dar verdele din lacul lui Yoho
n-a îndrăznit nici albului,
nici roșului,
ci a rămas între două apusuri,
nefirescului verde,
în cuie de alb, în cuie de roșu…
Și-a amintit totuși că Yoho
i-a grăit îndelung despre piatră,
cum Yoho
e piatra răsturnată pe piatră,
nu inima de piatră,
cum o răsfrânge balta
cu spicul rupt al prieriei,
adusu-și-a aminte cum Yoho
cânta despre Mire și ușa de noapte.

Pe țărmul lacului Yoho
purtătoarele de miruri din brad
împodobesc candela lor
cu limpezimile pietrei, cântând
până ce muntele Yoho
e nuntă de alb în șoptire spre fulg,
strălimpezimi limpezind
când lacu-i devine
re-munte,oglindă, iubire
și spaima oprită în verde nuntirii…

Marie,
tu nu căutai
pe fiul celeilalte Marii,
ci pe Fiul cuvintelor Lui,
pre cel ce lui Petru
despre piatră-ndelung îi grăise…

Marie,
și eu am văzut Grădinarul
mergând pe lacul lui Yoho,
dar n-am îndrăznit să-l întreb,
nu cumva să ating
floarea-I de somn
ce-abia-și înflorise pe undă
nemistuitul lotus de flăcări
al celui mai alb dintre vulturi.

EPISTOLIA DE JOI A LUI YOHO

Tags

, ,

Yoho-sunset

Pentru voi
atât pentru cei din latura,
dar și pentru cei
de sub umbra norilor,
din zilele vechi vi s-a spus
că a fi
e de ajuns pentru cină
spaima înaltă când frângeți.

Din coasta voastră
am zămislit
porumbul cu mătasea gângurită-n scutec
și zisu-am vouă,
în zilele vechi
ale zimbrului alb:

”Iată , Fecioara
cu Pruncul în brațe,
vine spre voi!”
Fără de margini –
preeriilor, lumină mare
va fi numele vostru spre piatră.

Pentru voi,
atât pentru cei din latura,
cât și pentru cei
din umbra norilor,
în zilele vechi, din inima voastră,
pe vulturii mei i-am creat.
Inima voastră e mamă de vulturi,
inima voastră e cuibul,
rotund ca sânul
dătător de viață-al luminii,
inima voastră e Manito Ahbee –
tronul Suflării Înalte
al Marelui Spirit,
rotundul
care pretutindeni este
și le plinește pre toate.

Rotundul
în toate-i Suflare,
și-n toți slujitorii Suflării,
e limba de foc ce se pogoară din cer
spre ființarea voastră.

Bateți cu tobele
cum inima voastră știe să bată
Spăimântătorului Munte,
că-i vremea când pietrele strigă :
Yoho,
Yoho,
Yoho –
Spăimântătorul e dincolo de spaimă
suflarea Luminii!
Suflarea e-n piatră,
dar piatra nu suflă ca boul, sau capra,
Suflarea
e-n pământ, e în apă,
și apa e vie și suflă
ca-n gerul senin răsufletul vostru,
că-i Manito Ahbee.
Cerc dăruit.
Spre cerc
Cerc dăruind
ca spicul înflorindu-și porumbul
spre Spicul din cer –
Fecioara cu Pruncul în brațe,
că numele ei pentru voi
va fi Manito Ahbee.
Numai Iubirea Spăimântătorului
poate să fie
rotundului și mai rotundul
din neamul Spiralei,
din neamul Omega
scrisă cu slova de os a zimbrului alb.

Pentru joia voastră
atât a celor din latura,
dar și de sub umbra norilor
adevăr din adevăr vă spun –
a iubi e de ajuns pentru Cină
când pâinea rotundul și-l frânge.
Cerc dăruit
spre-a fi cerc.
Spre Cerc dăruind
întreaga suflare Suflării.

SPRE LACUL MORȚILOR URCÂND

Tags

, , ,

6913929437_837f304a68_z

Ca-n templu,
urcușul se face
cu fruntea plecată.
Scara –
rădăcinile-n blestem răsucite,
fără de pene,
fără de solzi,
refus le dă și cerul și pământul,
dar ca în templul lui Wapta,
urcarea pe ele se face cu fruntea plecată.

Cerbul,
spre ultima vamă se-oprește
hotarul să-i bea.
Apoi cărarea,
după brazi tot mai mici
(oare de ce căruța mortului
e-mpodobită cu patru din ei?)
miroase a iarbă uscată.

Numai cei care coboară
au fruntea ridicată
ca tristețile apei ajunse ghețar.
Hainele lor
au mirosul de ger
ca al perdelelor de Crăciun.
Spre întrebare fruntea ridici:
”Mai e mult până sus?”
Dar ce înțelegem prin sus?
Cum să fie lacul
spre vârful de munte?
Cei care coboară
zâmbesc.
Nu poate să fie în vârf
că nimănui acolo nu-i este-ngăduit,
dar pentru ca Lacul Morții să-l vezi
va trebui să urci coborârii.
Nu-nțelegi.
Pleci capul din nou
și urci.
Lacul Morții se vede numai urcând.
Ai ajuns la poarta lui Wapta
deschisă printre brazi
( oare de ce pe casa mirelui
cei de acasă
rezemau doi brazi uriași?)
Jos de tot,
răpitor prin turcoaz –
Lacul Morților
spaimei deschide limpezimile verzi.
Degeaba pe ghid îl întrebi:
”De ce acest nume?”
”Great danger above, great danger above!”
și cu degetul tremurând îți arată
spre vârful Muntelui Yoho.

Ai rămas numai tu cu apusul.
În apele verzi de blândă turcoază
Neurcatul de dincolo de moarte
oglinda și-o face tăcere și nuntă.
Ce alb este gerul
și cât de albastru poate fi albul
și cât de alb poate și roșul.

Se-ntoarce ghidul
și-mi arată tăblița cu focuri tăiate
și orarul ‘nainte de miezul de noapte.
(Oare de ce sub numele lui Yoho
pe tăbliță focul cruciș e tăiat?)

În spatele nostru, verdele apei
chiar sângele soarelui roșu
îl face mai verde.
Acum ne coborâm pe unde fusesem urcuș,
tristețea
de-a fi numai om –
e și nord e și sud
e și jos e și sus,
dar lui Yoho nu-i spunem nimic,
că fără haină de nuntă
cum am putea să rămânem la Cina?

Și coborâm pe același urcuș,
dar cu fruntea la fel aplecată…

ATHABASCA

Tags

o-ALBERTA-TEXAS-OF-THE-NORTH-facebook

…iar celui de-al patrulea vultur,
Yoho,
despre piatră vorbindu-i
întru grai aleasa grăire i-a dat:

”Du-te și spune-le
tuturor celor trecuți
pe sub umbra aripilor tale,
pre limba trandafirului sălbatic
grăirea aleasă grăiește-le lor…
Întoarce-i Nemistuitului Foc
al pietrei pe piatră șezând,
rugul înalt ce-a-nflorit,
în Țara a Șaptea,
petala de vin
cu cele opt colțuri de stea
zâmbind printre coarnele zimbrului alb
din stema Fecioarei.

Iată, mustul mâniei Mele mă-nțeapă,
că inima voastră-i
catâr îndărătnic
lovind cu copita Stăpânul.
Cum de-ați uitat
de mâinile Mele de piatră
ce apa vieții v-am dat să Mi-o beți?
Cum de-ați făcut
din sânul de piatră-al fecioarei
târfa de colț și de noapte
buzele-i sfinte spurcând?
De unde-nvățarăți
lumina s-o-ntoarceți pe dos,
că piatra se-aruncă în om vinovat
și cel preacurat prin piatră să moară?
De unde – inima voastră,
pre limba năpârcii, o numiți că-i de piatră?
Au nu știți că piatra se bea
din potirul lutului vostru,
că-i sângele Meu
ce lutului dă și cer și aripă?
Spune-le, vulture alb,
că sufletul roșu al pietrei
e sângele Meu!
Au nu ați văzut cum pustia
e mai înaltă acum
sălbaticului crin zburător
cu arcuirea de grâu?
Adevăr zic vouă din nou,
sângele Meu
e băutură din piatra cea nouă
și pe această piatră
temelie de vultur voi pune,
cum numai iubirea
ascunsul fântânii-n văpăi
dezleagă din piatră tăria.
Iubirea – cerbul,
flămândul mistuitor de jar,
e mereu așteptare
al omului din apă născut.
Toiagul lui nu e cârjă,
ci sceptrul de mire
când apelor,
fecioarelor din piatră le strigă:
”Ridicați porțile voastre,
mireasa izvorului alb să o-ntâmpin.
Coborâți puntea voastră
pe piatra răsturnată.
E dansul de moarte pre moarte,
al pietrei acumul luminii-i rostit.

Grăiește, vulture alb,
casă de piatră – inima voastră!
Și iarăși, cupa de lut
va fi pentru vinul sângelui Meu,
pentru că numai lutul
e piatra ce știe fiecare floare pe nume,
și din lut
coapse de piatră am plăsmuit iubirii,
focului ce răcorind înflorește
miezul de noapte al pietrei.

Îți vor spune
că și pulberea-i fiică de piatră,
că și nisipul e tot din piatră…
Tu lasă cerului conocăria mării,
poruncă dă-i mării înșoptirii de nuntă,
singur albastrul e-al meu
ce-l port iubirii lor spre potir”

***

”Nimeni nu a văzut
suflet de piatră murind”,
doar atât a grăit spre grăire
vulturul alb către oameni,
apoi dăruindu-le aripile lui
a-ngenuncheat de trei ori
pe locul numit Athabasca,
de trei ori
a căzut în genunchi
la locul numit Athabasca
unde piatra roasă-n genunchi
până astăzi se vede
pe cele trei izvoare-ale lumii,
fiecare spunând spre ocean diferit
că iubirea
niciodată nu a văzut vreo piatră murind.