Foto: Artist, Raluca Pilat

RĂSPUNSU-I-A NINLIL…

Răspunsu-i-a Ninlil:

”De unde vii,
din care lut amar,
din care dor nestins ca pietrele de var,
că știi
să mă rănești
pe unde luceafărul mă doare,
necules,
din stihul subțiat până-n eres?

De vrei să fiu ca tine,
de ce de moarte nu mă-nveți?
Ce-ascunde oare
și-n ce fel
vistieriile îi sunt,
că tot ce îți arată
sunt doar sigilii și peceți,
ca porțile tristeții
ce își închid cucuta.”

Ca un luceafăr Sanherib,
cu brațele-amândouă
îmbrățișă în răsărituri noi
lăuta:

”De moarte
numai zeii tăi ne vorovesc,
că-n piatră nu au sânge și nici cântec,
de-aceea-n degetul arătător,
disprețul lor
spre noi tind să-l împungă,
pe unde nu pot să ajungă,
despre iubire neştiind nimic,
tărâmul
pe unde inima-nflorește ca salcâmul,
și totul e în straie noi –
izvor, dumbrăvi,
adâncul sfânt îndantelat al spumii…
În fiecare moarte când iubești
sorbi din lumina
de la-nceputul lumii.
Și totul se înalță.
Și totul cântă și învie.
Ulcelele de lut,
cu vin de veșnicie,
se beau, prin moarte, de sărut.
Ce-i o suflare vie,
decât un dăruit
ce dăruind răspunde dăruirii?
Când ești îndrăgostit
chiar moartea are alte legi
să facă drum împărătesc iubirii.

Mai bine cântecul să mi-l culegi,
stihiră-mi albă, fără de apus,
iar după ce-i muri niţel,
pe buza lutului cu fire de ulcior
să-l cerți pe Sanheribu-ți muritor:
”Vezi ce-ai făcuuut?
Întreaga-mi veșnicie
s-a înălțat acum a zbor,
cu un sărut în plus!”

”Nu-i rău pentru-nceput:
să fii și-ndrăgostit și muritor!”
zâmbi ca hoțul, Sanherib.