Foto: Artist, Isabelle Menin

E steaua printre rami cusută,
sau așteptării mele migdalul s-a deschis?
Eu, tu și Eufratul –
un singur cântec pe lăută,
ca printre sălcii răsăritul lunii.

Te chem din înserarea strunii…
Ca lutul, numai lotus ți-s,
și-n rest
aștept doar ochiul tău să mă culeagă.

Rodire de lumină,
tu știi iubirea ce-i,
de însetării setea lung mi-o bei,
ca pe-un blestem ce de văzduh mă leagă
cu mii și mii de trestii cântătoare?

Azi noapte,
o fi fost privighetoare?
Prelungul plâns, tristeți cu ochi de jar,
până la urmă întru sperla ei
apusul și l-a scris încă o dată
și s-a făcut tăcere peste hău.

În pumni, ca apa,
am strâns numele tău
a borangic de boare,
dar când băutu-i-am amarul din undire
m-am prefăcut
în luminândă de iubire,
și-argilele-mi
în mii și mii de trestii cântătoare.

Azi noapte,
o privighetoare…
Dar poate n-o fi fost,
or fi cântat izvoare.
Cum ar putea să știe,
stăpâna nopții, Pasărea-de-Foc,
noianul de tristeți
ce-au înverzit pe scoc
pe-aceeași roată-a morii?

Poate țipau cocorii
cu scris pierdut ca buchea de sub mladă.
Poate lăstunii
m-au auzit, minunea mea străină,
cum te-ntrupez din cerurile strunii
ca apelor și inimii livadă.

Tu știi, că nu a fost părut…

Azi noapte, o privightoare
m-a depănat lumină cu lumină
din mii și mii de trestii cântătoare,
păstrând fior din primul tău sărut
când focul veșnicia-și devora
pe inimă, ca ardere de tot.

Parcă și-acum apriluri mai zvâcnesc,
cu patimă-n capcana
de ghimpe scris cu timp și cui durut.
Cât de amară-i veșnicia ta,
în brațele-mi tăblițelor de lut!