Foto: Chagall, In un bacio…
”Cel care doarme și cel care-i mort se aseamănă unul cu altul. Oare nu închipuie amândoi icoana morții?”
( ”Epopeea lui Ghilgameș”, Tăblița X)
Puteam să fim doar amândoi ca
un singur cântec, îndrăznit al strunii –
cu verdele în joacă,
puțin a roșu și puțin a dacă,
sidef târziu,
precum e apa lunii
ce-n perlă i-o oprește scoica –
mormânt și leagăn de lumină!
Ursit e brațul meu să te dezmierde,
a luminândelor Regină!
Ce roșu e apusul prin suspin de verde,
cu care toți arinii mă
înfreamătă.
Au n-am plătit durerii
camătă,
cu timpul sub resteu de număr,
să-ți înfloresc în stih, liturghisind ca merii?
(Cel care doarme
l-a furat pe mort…)
Pe iaz de cântec port
întreaga noapte,
ce-o răsfirai din pleată,
dintr-un a fost odată,
cum n-ai fost niciodată,
ulciorul tău plecându-mi-l pe umăr,
tu, umbră pe stihira mea,
cu care toți arinii mă
înfreamătă
când fruntea, ca o undă eufrată,
o aplecai pe inimă.
De ce îmi ceri văzduhul înapoi?
E-atâta roșu-ntr-un suspin de verde,
când strunei, din mocniri, îi scapăr
ecou din cântecul pierdut,
sub cel mai crud luceafăr
ce-a izvorât vreodată pentru noi
din taina primului sărut.
Ursit e brațul meu să te dezmierde.
De ce să pleci?
N-ar fi păcat de dumbrăviri dumuze,
lumina șoaptei când mi-o bei din buze,
când soarele-ni descântă
din opalina verde,
izvodurile lumii
ce numai pentru noi le cântă?
Au nu e brațul meu
ursit să te dezmierde?
dumitruichim 