Foto: VM, Dorian Vallejo, Light Dancer
Ziorul când ți-l urci către iubire,
nu e nevoie să întrebi
pe unde-ncepe vârful
cu cedrii să vorbească.
Din ochi îndrăgostit
de-ajuns îi e genunii să se nască.
Acolo jertfă se aduce,
în fiecare seară,
spre arderea de tot a ce e spus,
nu pasăre, nu fiară
și nici jiganie,
ci-amurgul cel mai mândru,
cum nu a fost prin codri alt apus,
să ardă până-n scrum de răsărit,
ca danie.
Descalță-ți inima,
și-aripa pentru sacru o îmbracă
spre taina străvederii.
Chiar și adâncul înghețat în piatră,
scânteii limpede se face
până-n străfundu-i de altar și vatră.
Nevoie n-are de cuvinte,
iubirea, să-ți arate zarea.
‘Nainte de-a fi frunza,
pe creanga lunii-și cântă floarea,
în flăcări crude, începutul.
Nici buzele la școală nu le duci
să-nvețe înflorirea,
că ele știu mai bine
decât bătrânul dascăl
că rostu-nțelepciunii
e sărutul,
că tot ce ne-nconjoară-ntru lumină
este izvodul ei – iubirea.
Vor trece lumi, pe-aici, pe la Sumer,
și veacuri multe la răstoacă,
dar Eufratul va rămâne.
Precum lăuta mea, nu sacă
din frumusețea ta curgând
pe val,
în unduiri din adumbritul strunii,
ca lacrima de limpede-n
tristeți de chiparos,
pe unde noaptea
se răscumpără-n migdal
la prima înflorire care doare.
Cu tine-n brațe,
chiar veșnicia ne este de prisos.
Ninlil, nu ți se pare?
dumitruichim 