FĂCUT E BRAȚUL MEU SĂ TE DEZMIERDE

Tags

, ,

in-un-bacio-saprai-tutto-quello-che-c3a8-stato-taciuto-neruda-chagall-saint-jean-cap-ferrat-1949

Foto: Chagall, In un bacio…

”Cel care doarme și cel care-i mort se aseamănă unul cu altul. Oare nu închipuie amândoi icoana morții?”

( ”Epopeea lui Ghilgameș”, Tăblița X)

Puteam să fim doar amândoi ca
un singur cântec, îndrăznit al strunii –
cu verdele în joacă,
puțin a roșu și puțin a dacă,
sidef târziu,
precum e apa lunii
ce-n perlă i-o oprește scoica –
mormânt și leagăn de lumină!

Ursit e brațul meu să te dezmierde,
a luminândelor Regină!
Ce roșu e apusul prin suspin de verde,
cu care toți arinii mă
înfreamătă.
Au n-am plătit durerii
camătă,
cu timpul sub resteu de număr,
să-ți înfloresc în stih, liturghisind ca merii?

(Cel care doarme
l-a furat pe mort…)

Pe iaz de cântec port
întreaga noapte,
ce-o răsfirai din pleată,
dintr-un a fost odată,
cum n-ai fost niciodată,
ulciorul tău plecându-mi-l pe umăr,
tu, umbră pe stihira mea,
cu care toți arinii mă
înfreamătă
când fruntea, ca o undă eufrată,
o aplecai pe inimă.

De ce îmi ceri văzduhul înapoi?
E-atâta roșu-ntr-un suspin de verde,
când strunei, din mocniri, îi scapăr
ecou din cântecul pierdut,
sub cel mai crud luceafăr
ce-a izvorât vreodată pentru noi
din taina primului sărut.

Ursit e brațul meu să te dezmierde.

De ce să pleci?
N-ar fi păcat de dumbrăviri dumuze,
lumina șoaptei când mi-o bei din buze,
când soarele-ni descântă
din opalina verde,
izvodurile lumii
ce numai pentru noi le cântă?

Au nu e brațul meu
ursit să te dezmierde?

ÎNȚELEPCIUNEA ÎNȚELEPCIUNILOR…

Tags

,

VM_different187 - Tackon, Color creation
Foto: VM diff., Tackon, Color creation

Nu-i frumusețea-n sine
înțelepciunea florii.
Chiar dacă pare,
presusul frumuseții
e iubirea.

Deopotrivă brusturul,
sau crinul cu filigran de soare,
trifoiul, laurusca sau bujorii,
chiar spinul șugubăț de ciumăfaie,
în orişice văpaie
ce se înalță-a floare,
brodări de foc din strune
aleg din pânza firii,
așa precum lăstunii zbor.
Înțelepciunea-nțelepciunilor,
totu-i înțelepciune –
a iubirii!

De ce-mi răspunzi că florile se scutur?
Tu vezi cădere,
eu – profeticul aripilor de flutur.
Înscris pe lutul
de ulcior
este sărutul,
ca steaua care-apune-n stea
muritul ei prin dor –
renaștere din propria-i cenușă
spre alte răsărituri a rodire.
Înțelepciunea-nțelepciunilor,
totu-i iubire,
de-aceea niciodată n-o să cadă.

Lăuta mea,
lumină și livadă
cu cântec în merinde,
când brațul te cuprinde
flămând cum e rubinul
cu dinți de foc mușcând
a soarelui ofrandă,
tu-ncepi să înflorești
din timpul meu de lut,
ca-n cupă vinul
sfințindu-se printr-un sărut
din îngăimatul strunii,
strălimpezind vecia-ți
ca fumul de subțire.
Înțelepciunea-nțelepciunilor,
totu-i iubire!

Tăblița asta,
ce-ar mai putea să poarte
din frumusețea ta fără de moarte?
Eonii tăi de timp înmugurit
adu-mii
din dezumbrirea strunii.
Aici la Eufrat,
tăblița-n foc arzând,
tâlcul de lut,
ce-ntinerește veșniciei firea,
e prins de la-nceputul lumii
în cuneiforma ce ne spune:
Înțelepciunea-nțelepciunilor,
de nu ar fi iubirea,
cum ai putea să o numești înțelepciune?

CEL VEȘNIC, ZIDITOR LUMINII…

Tags

, ,

migdal-inflorit_ec1e8f0963f744

CEL VEȘNIC, ZIDITOR LUMINII…

Cel Veșnic,
ziditor luminii,
ce-a tors cu fir subțire toată firea,
e Cel spre care cu floarea mă închin.

Cel mai presus de zei și închinare,
cine-ar putea să fie?
De ce nu-mi spui, Ninlil
că e Iubirea?

Iubirea templu n-are,
ca orice crin.
E mai înaltă ca tăria,
c-o stea în plus,
din două șoapte –
păgâna floare-atât de sfântă.

Iubirea întru toate cântă!

Smerită ca o noapte,
privighetoarea e altarul ei,
că suferință e iubirea.
Din lut și din scuipat
cu mâna i-a creat
pe zei.

Eu doar Iubirii mă închin.
Migdalul înflorind,
îmi este sfeșnic.
Pe tine-al frumuseții cântec lin
numai Iubirea putea să te rostească.
În tine văd, stihira lui
și prima lăcrămare
din cel Veșnic,
plângând de bucurie-ndrăgostit
că toate miriadele de galaxii
i-au înflorit în noapte a livadă.

Iubirea, chiar și necrezutu-l
știe pe unde să i-l creadă.
Ea n-are infinit, acesta este marea ei
ce mărginește zbuciumul Iubirii,
iar noi în bobul de nisip
destinul infinitului purtăm.
Săpânței stearpă de hotar,
măsura suferinței
luându-i-o cel Veșnic,
singurătăților ne-a dăruit spre chip
de-ndrăgostit,
mereu în altul drumul să-l aflăm –
migdalul înflorit
ca sfeșnic
de luminândă.

Iubirea nu se-mbracă în cuvinte,
nici mărăcinul
nu-și aduce-aminte.
Când soarelui la cină-i trandafirul,
luminii desfăcându-i firul,
pre toate
din pământul lor dezleagă
spre primăvara lor dintâi.

Când brațele-mi te cheamă să rămâi,
pe toți migdalii înflorind mă jur,
că-i prima dată în Nippur
când ție-ți înfloresc pe alăută
vecia ta, dar tu – cu mult mai dragă!
În legea spinului te scriu pe lut
înfiorat de frumusețea din negrai.
Doar buzele ce tac,
izvodul lumii-l sorb printr-un sărut
etern, la fel precum lumina Lui.
Nu haosul, Iubirea
a fost la început.

LUMINA PRIMULUI SĂRUT

Tags

, ,

91 (1)
Foto: Artist, Raluca Pilat

Despre iubire,
pământeana primăvară
când vine să te-ntâmpine,
poate vorbi cu mult mai bine
decât a strunelor cădire
spre zurgălău,
sau de oftat, din când în când,
mocnind
tristeți adânci din tâmpine.

Numele tău,
(cum ai putea să nu te bucuri?)
când l-am rostit aseară către muguri,
lemnul bătrân întinerea cântând,
ca-mbujorări de curcubeu
prin norul pământiu.
Și te-am chemat a câta oară,
vocală cu vocală
pe buza fluierului viu?

Când totu-i primăvară,
cum în Sumer nu fuse niciodată,
și-n fiecare mugur, subțiat de stea,
mijește spus de floare, limpezind
străluminări
ascunse-n dor de fată,
cum ai putea
în piatra din Nippur sub colb să stai?

Lăuta este gata.
Și totu-i o livadă-așteptând,
când pișcă struna a măcriș de mai
și ghimp de lună-nouă te înțeapă.
Asini sălbatici greu cărară
apus de sărbătoare peste coamă,
ca roșia măceașă a răsurii.

Auzi, Ninlil, înalt de lut cum cheamă?
Zece luceferi
am înhămat trăsurii!
Cu tine-n brațe,
nu-i încă nici un leu cu aripi
să știe veșnicia cum se zboară!
Din inimă zvâcnește primăvară
în ghiocel, urzică, urmuză, spin, trifoi,
brotacii râd, în hohote orăcăind
pe pălăria lunii de prin stuhuri!
Totu-i iubire și-nceput luminii.
Cu tine-n brațe,
cum poate fi atât de mică veșnicia ta,
numai cu opt văzduhuri,
când zece din luceferii de soi
i-am prins în ham cu aurul în ținte?

Ninlil, e-atâta primăvară-n amândoi!
Așa cred c-o fi fost
întru livada primelor cuvinte
din care lumea s-a născut
precum lumina primului sărut
din fiat lux al unui ”nu”
ce-avuse-asemuire cu al tău.

– Ce-ai zice tu…?”
– ”N-am zis nimic, dar n-ar fi rău!”

DE GUȘTI LUMINA…

Tags

Elva Hook, Summer Chrysalis
Foto: Gallery 133, Elva Hook – Summer Chrysalis

DE GUȘTI LUMINA…

”Somn care curge peste omenire l-a cuprins.”
(Epopeea lui Ghilgameș, tăblița a IV-a)

De guști lumina,
are gustul sării,
ca lacrima.

Voi care n-ați avut,
prin inima voastră vreodată,
în vizită furtuna –
zvârcolul până-n cer al mării,
nu știți cum gustă luna
când rănile luminii le ascunde
atât de zâmbitor pe Eufrat!

De ce-i tristețe
în aurul curat și primenit
al sălciei ce-aduce primăveri,
când de lumina ei se zvântă
puțin a mâine, dar mai mult a ieri?
Și tu îmi zici:
”Hai, Sanheribe, cântă!
De-acasă inima demult mi-a fost plecat,
doar numai tu cunoști a ei cărare
cum să o strecuri,
când dragostea e luată-n râs
de crinul alb și bârfa de urzici
usturătoare.”

”Regină, îți răspund,
buzelor tale cupă îs,
cioplită din al lacrimei
cleștar de sare.
Sărută-mă precum lumina
se-ascunde-n strălucirea ce o doare
și uită de tristețea
din aurul curat
al sălciei sub care,
cândva, ne-am despărțit
în două Eufratul.
În scoică zămislirea perlei
încă mai doare
când din duh o cheamă.

Buzelor tale cupă îs,
cioplită din lacrima cristalului de sare.
Îmbrățișează-mă și bea-mă
ca pe un vin ce-l înăspriră spinii,
sălbatica panteră neîmblânzită-n must!

Buzele tale,
știai că prin sărut
au gust
ca veșnicia care-a plâns
în prima lacrimă-a luminii?”

ÎNTUNERICUL ULTRALUMINOS

Tags

,

Maya Foltyn, Distant Dream 2
Foto: Maya Foltyn, Distant Dream

Cât de săracă-i ziua –
o simplă stea pe cer,
dar inimii,
când noaptea
perdeaua-i se ridică,
te simt atât de-aproape,
ca aburul din descântat de ape,
ca borangicul serii
peste căușul cuibului de rândunică,
prin străvezimi ce le presimt doar merii,
când creanga-ntinerește-n
grăiri neîndrăznite nici de șoapte.

De moarte ca murire-am să-ți vorbesc.
Cât de săracă-i ziua
cu-o simplă stea în buzunar,
cu drumul rupt
spre-adâncul neajuns
al fântânirilor de noapte
ale inimii!

Crezi c-ar mai fi nevoie
de-o veştejire-n plus, că te iubesc,
străina mea minune,
când noaptea mea îți va aduce
genunea roditoare de genune,
arteziene galaxii,
pe unde nici cel Veșnic n-a ajuns,
nu nasturul banal de soare,
ci ele te-or striga,
spirala slobozindu-o din sferic.
Noaptea fântânii mele,
nu este întuneric,
ci cum eternul tău văzduhului dezvoală firea,
murirea mea e zboru-n doi,
moartea-i un val, oceanul e iubirea.

Mi-e noapte-n inimă, Ninlil,
dar nu e întuneric,
cum nu e negru în ascunsul humii,
ci numai tu,
cu care veșnicia-și începu
lumina la-ntocmirea lumii.

Cât de săracă le e ziua,
cu-o simplă stea pe cer,
dar noaptea mea atât de luminoasă,
e tot ce-n moartea mea pot să-ți ofer
cu pământeana mea lăută…

Îmbrățișează-mă și mă sărută
cu sărutările presusului de vin,
murirea rostindu-mi
ca focul pe colț de rubin,
din șapte în șapte.

Îmbrățișează-mă și mă sărută
până vom fi doar noapte
și unul altuia ecou.

Doar prin sărut,
lumina prin lumină
prin noi se va-nălța
la cântecul ei nou
din frumusețea cea dintâi,
a timpului pierdut,
când veșnicia a gustat din lut.

DE VEȘNICIE, SANHERIB PARIUL ȘI-L LEGĂ

Tags

, ,

VM_inbetween18- Victo Ngai
Foto: VM, Victo Ngai, inbetween

DE VEȘNICIE, SANHERIB PARIUL ȘI-L LEGĂ

”Ai pus un bob
și un pariu,
că de-o să moară o să fie viu,
că moartea-i doar murire,
un nițeluș, un pic,
iar vama trecerii pe punte
o să-mi ivească,
pe terezie, alt grăunte.
Dar mi-a adus un spic!”

”Așa-i regină,
ocrotitoarea copilașului de orz.
Ce-aș mai putea să-ți zic
din filigranul scris cu-argint și dorz?
Ți-am spus o poală plină
de nobilă grăunță, cu miezul de iubire,
da’n loc ca să răsară alt cuvânt,
lăuta se revarsă cu spuma-ți de-nflorire
a sânilor pândind prin borangic.

Crezi oare
că pariul l-am pierdut?
Buzele tac.
E setea de murire
din doru-nveșnicind care ne doare.
Le vezi întredeschisul,
înfiriparea-n floare și sărut?

Tăcerea lor…

De unde-o fi-nvățat caisul
văzduhul tău spre mine înflorind?”

Grupaj haiku 1

Tags

, ,

VM_trees194-Wang Yuguo
Foto: VM, Wang Yuguo, Trees

Spicul de orez
duce-n cârcă soarele…
Salut japonez
……………………………………..

I-a murit pruncul
şi-albina şi-l caută
prin flori de mormânt
……………………………………

Întorc obrazul
de am primit o palmă…
Floarea soarelui
……………………………………

Îţi arde casa,
unde eşti, lună plină?
Arţarul toamna
……………………………………

Mi-e dor de tine,
bătrâna maică mi-a scris…
Mireasma pâinii
…………………………………….

Cireşi înfloriţi…
Luna plină se urcă
prin crengile lor

IZVOD DE LUMINÂNDĂ

Tags

,

VM_fractal21-Leonie zurakovsky, Silken 8800
Foto: VM, Leonie Zurakovski, Silken

Cum să nu-nceapă
întreaga lume din Sumer,
când ochiul tău e născător de cer,
iar buzele știu focul
cu care taina se dezleagă?

Atât de dragi
văzduhurile tale mi-s,
dar tu cu mult mai dragă!
De groaza morții frică nu mi-i.
Dacă iubirea e izvodul lumii,
cum s-ar putea
să-mi fie teamă de-nceput?
Au nu în umbra morții
fremătândă,
frumsețea lumii s-a născut dintr-un sărut,
când ne-am sorbit din prima luminândă?

De moarte-acum
numai bătrânii vorovesc
ținând în mâini ulcica lor de vin.
I-ai jefuit și sceptrul
și coroana scrisă în rubin,
foc dintru foc,
că nu degeaba iese fum,
când veșnicia-ți se-ntinde peste apă
ca rugăciunea-ngenuncherii pentr-o stea.

Ninlil,
suntem atât de-aproape
că poți
pelinul din lumină să mi-l bei,
iar eu, din veșnicia ta,
întreagă să te sorb,
să te ascund sub pleoape
în stihul nesculptat ca să rămâi
precum sărutul.

De la Sumer,
pământ și cer
și tot ce amândorura-s zidirea
își au prin cântec începutul.
De n-ar fi fost iubirea
înveșnicind prin noi
întreaga-i luminândă ce-o aprinzi în geană,
fir cu fir,
cum ar fi fost posibil
izvodul lumilor dintâi
să n-aibă dragostea în căpătâi?
Tu știi că spini de cuneiforme
nu cresc pe-a veșniciei buruiană,
ci numai pe-al iubirii trandafir,
durut,
ca scrisul lui însângerat pe lut.

ÎNTIMPURIND VECIA TA, NINLIL

Tags

, ,

marc chagall 1
Foto: Marc Chagall

Cât au muncit pietrarii
ca să-ți ridice templul din Nippur?
Acolo-ți este piatra,
chip idolesc din daltă.

Când seara îl îmbracă-n
adâncuri de dumbrăvi și de izvoare,
numai în boare
de aur, smirnă și porfiră,
până-n tăcerea-naltă
pe unde dorul, luceafărului
îi dă izvodul ce ne doare,
eu, Sanheribul tău, te-aștept
să vii,
tu, inimii văzduh neînserat,
răsfrânt întru stihiră,
asemeni unui corn ningând
tăcerea albă-n cântec și în duh
din basmul adormit pe Ararat.

Auzi cum mugurul, îndrăgostind
toți psalmii despletiți ai lunii,
pe ram răsuflă și se roagă?
Tu, inimii văzduh
răsfrânt ca o stihiră în apus,
au nu ți-a spus,
migdalul înflorind,
că mi-ești atât de dragă?

Pe umăr când ulciorul meu îl porți,
cu tine-alături,
eu aş putea să zbor și peste două morți,
că tot ce le lipsește din zidire
e aripa ce-nalță prin iubire,
cu pana subțirită a străvezimi de duh.
Tu, inimii văzduh
și nopții mele prima luminândă.

Ce-ai zice de vecia ta,
de-ar fi ca să se vândă,
ce-ai cere-n schimb?
Zeiască este, dar așa de veche,
când în dantelă eu te-mbrac din strună!
Lasă-mi șoptitul la ureche
să ți-l spună.

Întotdeauna
cântecul se-nalță printre șoapte
ca fir de borangic de stea țesut.
Apoi închide ochii
și se face noapte,
așa cum veșnicia nouă s-a născut
dintru lumina primului sărut.