BRĂȚARA CELOR ȘAPTE ANOTIMPURI…

Brățara celor șapte anotimpuri,
ce au văzut-o și-au țipat păunii,
genunilor zăgaz în nestemată,
să o desfaci
doar sub descântul lunii
când își sărută unda eufrată.

Cerceii – două zâmbete pereche –
ce ghidușii pârât-au la ureche
de-i scoți zâmbind și tu?
De mine ți-or fi spus ceva,
că nu degeaba în privire,
sprințar ți-e de-a ascunsul prin safire.

Nici cântecului nu-i fu lesne
să ți se-nalțe de la glezne
clopot de floare și lănțug,
șarpe de aur, oprit cu meșteșug,
și dăscălit să îți păzească
piciorul
sculptat din santal, adumbrit de izmă,
ca nu cumva să-l muște
urzicile cu colț de pizmă
muierească.

Se înfioară struna
agrafei desfăcându-i din copca de-abanos,
cu aurul suflat a flori de măr,
întreaga frumusețe-a nopții,
talaz de flăcări negre
de veșnicie spusă în răspăr,
că mă întreb cu gândul meu nărod,
nu e păcat
să-l ții legat
precum un basm în tristul niciodată?

Aproape
când lăuta obosește de lumină,
eu mă prefac spre ușă că mă-ndrept,
dar ţi-l cunosc pe demon că, Regină,
culcuș de catifea și scamă de suspin
i-ai tot urzit în piept.
Lăuta mea, lăută-mă,
că suntem singuri amândoi.

Te mai aud apoi
când închizând din pleoape,
opreşti întregul negrăit.
Lăuta mea, lăută-mă,
ca apele îmi furi tot cerul
și te aud:
”O, Sanherib, ‘nainte de-a pleca,
ajută-mă
din timpul tău să-mi slobod colierul,
dar fii atent, ai grijă, nu cumva,
în locul lui cu vreun sărut s-atingi
pe unde a dormit izvodul greu de stea,
iar dacă vei greși…
(nu-ți spun de gândul meu
la ce mi-e ruga).

Te știu ne-ndemânatic
lăuta când o stingi,
dar vino fuga-fuga,
și poate,
până la urmă, te-oi ierta.”