Foto: VM, Nathan Smith, Emergence

Nu talpa, nici copita și nici laba
fac umbletul să fie lege-n bine,
de-aceea
dintru cântec ți-am furat podoaba
ce peste moarte,
a fost puțin murire,
ca să-nfloresc atât de crud spre tine.

Nici aripa nu-i sacrului garantă.
Nu-n străluciri,
aripi de flăcără avuse
cel prea viclean și rău?

Regina mea,
nu vin cu vorovire
ce poți s-o cumperi la tejghea,
chiar dacă-i pipărată-n preț
și scumpă-n țesere savantă.
Eu trupul și văzduhul tău
le-mbrățisez întru văpaia
ce-i temelie la tot ce e zidire
de la-ntocmitul lumii.

Cât sufere lumina
dintru străfundul humii,
tărâmul perlei să-l descuie în ghioc!
Ce-i muritor nu-i moarte,
ci murire.
Taina ce se ascunde-n foc
cere un târg egal cu începutul.
Vecia ta
cu ce-ai putea să o răscumperi,
dacă în timp
nu ar fi fost sărutul,
pe zeu și muritor înveșnicind?

Cât sufere lumina!
Tristețea ei o faci cu mult mai tristă,
când îmi vorbești de două infinituri,
unul cu minus, celălalt cu plus,
dar amândouă-s false.
Numai iubirea,
în infinitul ei există,
atunci când ne îmbrățișăm
și suntem una,
din două ziurări, din două nopți,
și-același cântec fără de apus.

Sărută-mă, Regină!

Pe Eufrat răsare luna
din copcile-ți de aur și onix,
încet,
încet,
de pe rotundul umăr alb
de lună plină…