Foto: VM, Leonie Zurakovski, Silken
Cum să nu-nceapă
întreaga lume din Sumer,
când ochiul tău e născător de cer,
iar buzele știu focul
cu care taina se dezleagă?
Atât de dragi
văzduhurile tale mi-s,
dar tu cu mult mai dragă!
De groaza morții frică nu mi-i.
Dacă iubirea e izvodul lumii,
cum s-ar putea
să-mi fie teamă de-nceput?
Au nu în umbra morții
fremătândă,
frumsețea lumii s-a născut dintr-un sărut,
când ne-am sorbit din prima luminândă?
De moarte-acum
numai bătrânii vorovesc
ținând în mâini ulcica lor de vin.
I-ai jefuit și sceptrul
și coroana scrisă în rubin,
foc dintru foc,
că nu degeaba iese fum,
când veșnicia-ți se-ntinde peste apă
ca rugăciunea-ngenuncherii pentr-o stea.
Ninlil,
suntem atât de-aproape
că poți
pelinul din lumină să mi-l bei,
iar eu, din veșnicia ta,
întreagă să te sorb,
să te ascund sub pleoape
în stihul nesculptat ca să rămâi
precum sărutul.
De la Sumer,
pământ și cer
și tot ce amândorura-s zidirea
își au prin cântec începutul.
De n-ar fi fost iubirea
înveșnicind prin noi
întreaga-i luminândă ce-o aprinzi în geană,
fir cu fir,
cum ar fi fost posibil
izvodul lumilor dintâi
să n-aibă dragostea în căpătâi?
Tu știi că spini de cuneiforme
nu cresc pe-a veșniciei buruiană,
ci numai pe-al iubirii trandafir,
durut,
ca scrisul lui însângerat pe lut.
