Demult peste ape
și-al mărilor șapte,
nescrisă pe hartă,
spre miaza de noapte,
acolo-i fântâna
din vrăjile ceții,
de bei – nemurirea
va fi tinereții!
Demult este drumul,
departelui parte,
ca tânăr de-a pururi
să fii fără moarte.
Cu iarba-de-fiare,
descântec de cimbru,
păzit e izvorul
de-al munților zimbru,
o namilă-n stâncă
și coarne de aur,
nimic nu-i scăpase,
nici zmei, nici balaur,
să-i treacă de vamă
spre furt de fântână,
de-a pururea tânăr
în os să rămână.
Veniră vitejii
cu suliți și goarne,
dar prin colb și-au pierdut
armurile-n coarne.
Că nu-i cu putință
ființei deșarte
să bea din fântâna
cea fără de moarte.
***
Prințesei Izvana
din zări de-anatolii,
prinți, regi și-mpărații
trimisu-i-au solii
ca mâna să-i ceară,
regină să fie,
dar ea tuturora:
”Vreau apa-cea-vie!”
Mai mândră ca luna
când iese din apă,
era ca lumina
când dorului scapă.
A nuștiului scrisul
oprise sprânceana,
că nu avea seamăn
domnița Izvana.
Răpire-n cuvinte
nestrânse cu stupul,
ca puiul panterei
sub văl avea trupul.
Din colțuri de lume –
prinți mândri, tot felul!
Dar ea apa-vie
cerea cu inelul.
Se-ntoarseră solii
cu visele sparte,
că n-a fost sub ceruri
un prinț fără moarte,
și mai ales, tânăr
să-și aibă poiana –
inel fără toamnă! ,
cum cere Izvana.
Chiar Laur miresei,
oricât de râvnită,
știa că de fiară
fântâna-i păzită,
că n-a fost sub umbră
un om să se-ntoarne,
ce steaua văzuse
la zimbru-ntre coarne,
cumplit ca stihia,
înalt cât un munte,
copite de aur
și crai-nou pe frunte.
Domnița Izvana,
de neam trapezuntă,
trimise iar vorbă
că-i gata de nuntă,
să aibă-și dorise
pe prințul ei Laur,
cu apa și capul
cu coarne de aur,
să vină să-i ceară
a inimii mână,
cu steaua vieții
răsfrântă-n fântână.
***
De luptă spun munții
c-al zimbrilor taur
o lună luptase
să-nfrângă pe Laur,
da-n cele din urmă
pierdu-n bătălie
și fruntea și steaua
și apa-cea-vie.
Prinț Laur i-aduce
Izvanei, ca-n stemă,
capul de zimbru,
inel, diademă,
iar cronica veche
nici astăzi nu scrie,
că vinul de nuntă
le-a fost apa-vie.
