Tags
Am văzut Anzii,
dar în fără de ieri
pe fiul lor, Amazonul –
împăratul apelor.
Își dormea veșnicia, fluidul,
în poala Atotputernicului,
unul altuia – furt de oglindă,
ca-n adieri
de aievea, prin dacă…
A vrut să mă întrebe ghidul,
dar i-am făcut semn să tacă.
Bătăile inimii
încercam să le-ascult
cum vroiau să-L cuprindă
precum la piciorul cascadei
înaltul cântec al spumii,
din axioane de tei.
Nu credeam că inima mea
seamănă atât de mult
cu apa de la capătul lumii…
dumitruichim 
Câteodată, „ghidul” trebuie să mai tacă. Are impresia că le știe pe toate, dar apele fluviului sunt altele cu fiecare secundă, deși rămân malurile. Incursiunea, ca într-o imagine pe ecograf, prin tumultul propriei inimi „precum la piciorul cascadei/înaltul cântec al spumii,/din axioane de tei”, se face în liniște. Doar cu „…adieri/de aievea, prin dacă…” : )
Așa am citit eu poezia, dar frumusețea ei poate ascunde, ca și Amazonul, alte enigme și minuni.
Ați citit frumos, doamna Aronescu! Cel care scrie frumos, nu poate decât să citească frumos. Engmele și minunile revin întodeana după rugăciunea Amazonului…Mulțumesc!
Acum mi-am dat seama ca izvorul Amazonului este in inima ichimiana de la “celalalt capat al lumii”, … si cantecul spumii e acelasi cu al inimii… fascinant fluviul, fascinanta poezia, fascinant poetul… 🙂
Cât de trist sună acest ”celălalt capăt al lumii”. Să-ți spun un secret, Anca. De aici a curs toată poezia, din tristețea tărâmului celălalt…Abia ajuns acolo mi-am dat seama cât de mult seamănă inima mea cu apa de la marginile lumii și ale disperării, că nu mai există întoarcere…Vei fi numai prin altul. Numai dăruitorul poate fi dar al darului…Tragicul luminii devine cel mai frumos cântec al sacrului, Amazonul e și cruce,dar și pârgă și ofrandă, ceeace ghidul nu știe…