Sursa foto: Kamil Vojnar

La noi în sat
trenul oprea
o singură dată pe zi.
După amiază, spre seară.

Din când în când conduceau
pe câte unul la gară,
pe unde-nfloreau
cei mai frumoși castani.

La fiecare răscruce de moară
cu Șoseaua Viilor,
ni se-mpărţeau
pâine, mere și bani,
nouă, copiilor.

Întrebam
despre cel ce fusese condus,
unde se duce, unde s-a dus?
Cu toții tăceau, ca-n lada goală
blestem de vânturișcă,
din prea îndepărtatul seceriș.

Ascunși, în spatele școlii,
tot strânsul mărunțiș
îl jucam la rișcă,
până pierdeam și ultimii bani,
şi-atunci amanetam
jumătate din inelul lunii
de deasupra gării,
de deasupra morii,
pe unde înfloreau
cei mai frumoși castani
din satul pierdut prin podgorii.