Tags
Despre floarea-Soarelui
n-am povestit niciodată,
cu tocul
muiat în aghiazmă,
nici cu fum de tămâie,
ca norul nuntind în mireasmă.
Despre ea se scrie
cu tristețea și focul.
Oare-ale mele-s?
Oare-ale Lui?
– Floare a Soarelui,
pentru cine sub aur de brâie
pecetluiești, în cămară ca-n fagur,
ulcior domnind untdelemn?
Pentru rănile cui,
agonisite apusuri de hrană,
cu răsărit nelumesc în coroană –
minunea luminii, străina?
Oare de ce n-ai spus Soarelui
că vrei să Te urci până-n vârf
blestematului lemn,
însângerându-i tulpina
cu scrisul de mână
al fiecărui cui?
Cred că este atât de frumoasă această poezie, încât n-am putut să pun semnul „îmi place” și să fug. Și mai cred că este atât de frumoasă această poezie, încât să spun eu cât este de frumoasă ar fi o impietate. : )
cu o astfel de poezie in brate si in suflet, accepti mai usor ca, pe urmele lui “Te” sa te “urci până-n vârf
blestematului lemn,
însângerându-i tulpina
cu scrisul de mână
al fiecărui cui?”…. o poezie pe care o citesti asa cum a fost scrisa, “cu tristetea si focul”