Tags
Ca vederea să-i fie întreagă,
ochiul se naște încă o dată din ochi,
precum pierdutul rubin de la soare
răsare
pe-obraz feciorelnic de fragă.
Crește văzduhul, dar la fel și aripa,
de-a rândul,
cu fiecare lacrimă
renăscând, mereu și mereu,
până la ochiul ce poate privi
spre-A-Toate-Văzândul.
Unde Te duci,
când fiecărui ochi
îi crește subtochiul?
Dincolo de-Arcturus, de Vega,
pe unde alfa se-ascunde-n omega,
nu Te doare septunghiul,
ziua odihnei,
ce-l știu numai triunghiul
și ochiul?
Aseară
Mi-ai trecut prin grădină,
ca o mireasmă de-a nopții
din floarea străină
ce mântuie morții,
dar eu Te-aș fi vrut ca un trăznet,
iar nu untdelemn de al milei.
Au nu în miezul de noapte
văzutu-Ți-am lumina înaltă a zilei?
Cât o mai fi până în miezul acela,
altar cu ușa închisă-n grăunț?
Aseară
a seară se făcuse ochiului meu,
de-atâtea ori renăscut să Te vadă,
dar Tu ai trecut mai departe,
desculț,
păşind printre șoapte,
pe aburi – miresme
de la cădirea viei.
Apoi Te-am pierdut
către miezul de noapte
din cămara de nuntă-a făcliei.