CELE ŞAPTE PUNCTE CARDINALE

26 Thursday Mar 2015

Tags

CELE ŞAPTE PUNCTE CARDINALE

Dacă-ai fi muritoare,
aş zice că norilor
le-ai trăit pe rând vieţile.
Mi-aş explica atunci
de unde-ţi vin tristeţile.

Dacă-ai fi muritoare,
te-ai înfiora de spaimă, de frică,
de ceţile,
când mă apropii prea mult
de cuiburile
puilor de rândunică
să le ascult
de unde-ţi vin tristeţile.

Dacă-ai fi muritoare,
ai şti fântânilor
unda tinereţilor.
Ţi-aş mângâia ulciorul
şi soarele lângă soare,
ca două răsărituri în smalţ.
Aş şti atunci cum aş putea
să mă înalţ
până-n adâncul tristeţilor
unde-mpietreşte duhul.

…dar tu eşti Regina
ce stăpâneşte văzduhul,
iar eu, cu struna şi lumina,
grădinărindu-mi roua,
ţi-s doar giuvaiergiu
ce-n bob, eternul tău
prin stih ţi-l face viu –
tezaur rar de frumuseţi!
Zvâcneşte dorul, mugurul tresaltă
iubirii. Acesta i-e tărâmul.
Când mâinii mele înfloreşti
văzduhuri albe-n mângâieri,
cum să nu-ţi beau
adâncile tristeţi,
ca-n luna mai salcâmul?

De mă săruţi în prag de lut,
cu veşnicia-ţi drumuită greu
de-a cer strunind spre vale,
doar numai pentru un sărut
am să-ţi promit
lăuta inimii cântând
întreaga-ţi noapte,
din toate cele şapte
strune cardinale.

ÎMPĂRŢIREA EUFRATULUI

24 Tuesday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

ÎMPĂRŢIRE, EUFRAT

Foto: digital art by Karin Kuhlmann

Am împărţit Eufratul în două.

Mie
mi-ai dat jumătatea revărsării
asemeni privirilor tale
şi ale mării
din depărtarea tristă.

”Pentru zei, mi-ai spus,
nu există
curgere.
Izvorul lor
se ascunde mereu
în adâncul altui izvor.”

Şi ai luat partea de sus.

Sălciilor
le era seară,
dar noi stăteam,
pentru prima oară,
spate în spate,
fiecare cu tăbliţa lui de lut,
scriind
cui lângă cui, spin lângă spin,
şi-apoi câte-o ţepuşă de rază.

În cele din urmă, lăuta
mi s-a părut că oftează:
– Regină,
n-ar fi păcat
de-această noapte cu lună plină?
E-atâta cântec pe Eufrat,
că eu aş zice despre ape…

– Mai bine taci,
şi tu şi struna de lăută!
Şi vino mai aproape!

Tăcerea-i de aur
când doi se sărută…

ÎN TEMPLUL ŞI BORDEIUL LOR…

23 Monday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

bordei, TEMPLU

Pe tot ce-s sigur,
şi n-am ispititor al îndoielii
să-mi închidă cartea,
pe tot ce-s sigur,
şi în ogradă şi în vatră,
e toată bogăţia-mi de nedelc,
de melc,
umbra vieţii mele – moartea.

Pe-a ta,
ţi-a dăltuit-o-n piatră
netotul,
crezând că focul vinului etern
cu izul din lumină,
poţi să-l măsori
de-a sfoara şi de-a cotul.

Lor, lasă-le Regină,
prin ceţuri de tămâi,
doar închinarea de obor,
încremenirea coapsei
şi-a sânilor ce-au tresărit sub daltă,
că li-i de ajuns statuia din Nippur,
din templul şi bordeiul lor.
Lumina mea,
cu-o veşnicie mai înaltă,
în braţe şi-n stihira mea rămâi,
duh de rubin neîntinat
de raza ce-nvecheşte cu târziul.
Mai vie decât viul,
ca jarul din a inimii căţuie,
tu nu auzi adânc şi depărtare
pe ţărmul vorbei frământând
albastrul miilor de ani,
dar fără cheie-n
aceeaşi întrebare?
Au te prefaci că nu ai şti
că dorul tău şi-a pârguit
luminile, când îi sărut
cireşile amare,
că lumea iar e-n început
ce doar prin noi şi-l suie
cu flăcările nopţii de april?

Ninlil,
livada mea ce o adună stupul,
grădină cântătoare de frumseţi,
când mângâi părul tău
şi trupul,
precum lumina adâncile-i tristeţi,
ia moartea mea,
ofrandă ce nu are preţ,
că alta n-am
nici în ogradă, nici într-al inimii coteţ.

De tu mi-o bei ca pe-un ulcior,
fără de moarte, dar cu tine-n braţe,
cum aş putea să spun
că-s muritor?

Stihira mea, cântat de mirodenii,
ia-mi moartea!
Poate-o fi bună de ceva.
Sărută-mă,
numai cu-n sfert din veşnicia ta,
că braele-mi de restul,
n-ai nici o grijă,
flămânde,
se vor descurca.

CHIAR DACĂ BEZNEI…

22 Sunday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ 3 Comments

Tags

bezna

Foto: Tree fire blossoms by madart-magan-ducanson

Chiar dacă beznei
îi dă
vedenia luminii,
cărbune n-are iasca,
nici amintiri de jar.

Îmbrăţişarea jertfă îi
din frumuseţea cea dintâi,
că numai foc se-aduce pe altar,
nu iască.

Tu, noapte-n despletiri,
ce bine înţelegi
că-n graiul pământean,
cât ai deprins din omenească,
în braţe dacă te cuprind,
înseamnă
că răsăritul tău
ţi-l împrumută mărul,
să înflorească
tristeţile din cântec de olar,
cu noaptea lor pelină.

Tăciune nu-i sub iască,
nici amintiri de jar.
Regină,
de veşnicia-mi dai,
o să ţi-o-nvăţ
cum să zvâcnească-n crud,
din mugure şi hăţ,
lumina şi sărutul.

Nu-i trandafir
să nu-ţi cunoască ghimpul.
Tristeţea n-are ascunziş,
că locul ei
e numa-n ochi şi-n sfeşnic.
Când moartea-ai învăţat-o
cum s-o arzi,
abia atunci începi
purcesul către veşnic.
Izvod la orice floare
sunt flacăra şi lutul
descoperind sărutul…

(Finalul tăbliţei e foarte deteriorat.
Numai aceste semne s-au putut descifra.)

………………………………………………..aşa
……………………………………………………
de ce……………………………………………..
…………………………………………………….
………………………Ninlil…………………….
………………………………………………………
……………………………………………..sărutat
……………………………..crai nou pe Eufrat
……………………………………………………….

CHIAR PIATRA TA DE IDOL ŞTIU S-O SCAPĂR

21 Saturday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

IDOL, piatră, SCAPĂR

Foto: Portrete flori, Isabelle Menin

Ninlil,
eu cred că am visat.
Era ca un a fost
ce din neunde suie.
Te coborâseşi din statuie
şi ai venit la scaldă.
şi se făcea că-s râul Eufrat,
că fără de lăută,
cu fiecare undă de smaraldă
cântam
cum din tristeţi ne răsărea
luceafărul Nibiru.

M-ai întrebat,
că nefiind văzduh,
aşa precum albastrul
cu-ntreaga-i fire-n ochiul tău e-ascuns,
cum aş putea să te iubesc?
şi ţi-am răspuns: ”Regină,
cu Eufratul şi cu lutul!
Au cine ştie graiul de lumină
mai bine ca sărutul
înveşnicirea lui când ţi-o rostesc?

Auzi cum cântă sturzul din amar?
Câţi spini
oare mai cere trandafiru’ ?
Argilei mele dacă-i eşti văzduh
eu îţi voi fi diseară
luceafărul Nibiru
şi voi aprinde-n trupul tău, minune,
vârtejul nopţii până-n os să ardă,
peste genune.

Am să te-nvăţ, lăută albă,
cum piatra ta de idol ştiu s-o scapăr,
sorbindu-te fără de strune, cântec pur.
Au nu ţi-s eu altarul din Nippur,
văzduhului ne-ngăduita coardă,
lăută albă-n braţe de luceafăr!

Auzi cum cântă sturzul din amar?

Voi da întreaga-mi înflorire de migdal
pe palmele crăpate
de arşiţi şi alinturi de olar,
spre-a modela pe roată
văzduhul tău de fată,
şi Regină
şi ulcior!
În lutul ars,
vrâstat cu somn de curcubeu,
lin,
o să-ţi torn în loc de vin
sufletul meu,
întreg şi fără împrumut,
ca să te fac nemuritoare,
cum e lumina care s-a născut,
la începutul lumii din sărut.”

CE BINE-ŢI STĂ…

20 Friday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

CE BINE-ŢI STĂ...

Foto: moment before the kiss – rabi khan

CE BINE-ŢI STĂ…

”Ce bine-ţi stă
când te îmbraci
cu-o moarte oarecare,
amirosind a iarbă şi a lut!

Oare gelos,
cum n-ar putea să fie
Eufratul
văzând cum te prefaci,
când fugi şi te ascunzi
prin sălcii,
până te prind,aşa!

(Aici tăbliţa de lut
e spartă, dar descifrăm apoi
continuarea.)

”…nu, veşnicia nu se dă,
Regino, înapoi,
decât pentru-n sărut!”
”Dar am uitat că tu eşti muritor,
nu vrei să o luăm de la-nceput,
că doar aşa ne profeţise luna.
Păcat că veşnicia este una!”

Ce bine-ţi stă
când te îmbraci
cu veşnicia-ascunsă peste sâni,
iar pe deasupra
cu o moarte oarecare
amirosind
ca orzul copt în spic.

”Pe veşnicia ta, ce-mi dai, Ninlil?”,
dar tu te-alinţi ca un copil
ce parcă-ar fi greşit
şi stă în prag.
”Nu-ţi dau nimic,
afurisitule,
că prea de tot mi-eşti drag!”

Prin sălcii iarăşi te ascunzi.
”Iu, hu…Regino, unde eşti?”,
dar tu, ca nimeni să nu vadă,
ademenirea în ispită-o pui
prin merii din livadă.
pe unde floarea e din cântec ninsă.
Alergi,
dar cât de mult îţi place
să fii prinsă!
Sărmanii zei din ceruri n-au habar
ce-nseamnă mângâierea mâinii,
cum face-amurgul
c-un cuib de rândunică!
şi-apoi de ce să-ţi fie frică?
Pe sub pieptar porţi veşnicia
ca să-ţi acoperi sânii.

Ce bine-ţi stă
când te îmbraci
cu-o moarte oarecare…”

Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer
cu buzele
întregu-i răsărit de soare,
când veşnicia de văzduh i-a sărutat,
pe unde plânge până azi,
prin sălcii, prinţul Eufrat,
sub dâra focului din cer.

LUCEAFĂRUL NIBIRU

19 Thursday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

luceafăr, NIBIRU

A câta oară,
tristeţea ta, mi-ai spus
s-o torc din fluier de pământ,
până-n livezile
ce-n roşu înfloresc
la căpătâiul soarelui apus?

A câta oară,
tristeţea ta mi-o spui
în parcă e şi parcă nu-i?
Au nu ţi-am spus că te iubesc
până-n livezile ce-n roşu înfloresc
ne-ngăduitul până-n căpătâi?

Mai bine povesteşte-mi
cum fost-a începutul lumii,
despre sărutul ce a fost întâi
şi s-a făcut lumină,
‘nainte de-a fi soare, ‘nainte de Nibiru,
aşa cum trandafiru’
de-ai vrea să-l înţelegi
te mustră spinul,
cum cerţi pe Sanheribul tău,
Regină!

Cum să nu cuget la tăcerea lui
ce doare?
Au nu cumva tu o-nţelegi?
Poate-ţi grăieşte prin culoare,
şi de ce nu?
Au nu din roşu
sărutul începu?

Ulcica de pământ
nu-i ca să-i mute mării
necuprinsu-n sfat,
ci ca să bei cu ea
din vinul sfânt,
de care agrăieşte trandafiru’
când peste Eufrat,
prin noi, răsare altor lumi
luceafărul Nibiru.

De mii şi mii de ani tu îl cunoşti,
deasupra de genuni, când ne răsare,
dar mie mi se pare,
când vreau să te sărut,
că parcă-n alte veşnicii ne-am cunoscut
şi c-amândoi am ars, fără de glas,
îmbrăţişaţi ca-n lut
rostit în lumânare,
iar tot ce-am mai rămas,
tu îmi ascunzi,
secret divan pe care l-ai avut
cu trandafiru’ …
Dar ce contează,
când inimii răsare
luceafărul Nibiru,
de parcă-am fi spre cei care au fost,
iar el
genunea noastră spre genuni o cheamă,
că-ntregul dor
ni-l ştie pe de rost.

Ulcica mea a toarsei humi,
precum şi fluieru-mi de lut,
sunt pline de lumina ta
cântând.
Îmbrăţişarea din izvod de lumi
şi-acum ne cheamă.
Cu veşnicia ta, hai, bea-mă,
cum nici un zeu
din zeii tăi nu au băut
înveşnicirea lor
din pământean sărut.

INSCRIPŢIE ÎN CUNEIFORME PE ULCIOR

18 Wednesday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

CUNEIFORME, INSCRIPŢIE, ULCIOR

Când vinu-ţi cer,
din neam domnesc şi vechi,
de ce-o fi oare tristă
roua
purtată la urechi,
când cu cârcel de aur
o povestesc cerceii?

Când cer,
eu cerşetoru-ţi, vinul,
ca oaza din deşerturi şi din puste,
de ce agatei vecinând rubinul,
ce ispitirea de grumaz au vrut să-ţi guste,
li se aud numai suspinul,
pândind spre sânii tăi, în jos,
cu fiecare ochi din colier?
Le-auzi doar şoapta
oglindită,
mac ce-i răsfrânt în fluturi.
Au soarelui
afierosirea-n grai nepământean
nu tu i-ai spus:
Cât fire-ai tu să fii de soare,
de n-ai ajuns iubirii să-i răsari
eşti tot apus
şi în apusul tău te scuturi.
Cum oare vinul să nu-l cer?
Spre cine-i gâlgâitul din ulcică?
Întredeschiderea de buze
atât e de aproape
să-mi soarbă lutul!
Sărutul
nu se aude,
dar ele parc-ar vrea să-mi zică
un nu ştiu ce, un nu ştiu cum,
da-n flacără-s atât de crude,
ca vişinele ude,
dar mai departe să nu zic,
c-aud plăpândul alb
de-a stihul cum tresaltă
luminile-ţi sub borangic…
Au nu tu soarelui i-ai spus,
Ninlilul meu, Ninlil,
când de la mâna ta îl înţepau
cu străluciri, în neastâmpăr de copil,
inelul şi brăţările,
au nu tu soarelui i-ai spus:
Cât fire-ai tu să fii de soare,
de nu ştii tâlc de-mbrăţişare –
iubirea cuprinzându-şi mările,
iar din sărut – nespusul,
au nu degeaba ţi se-ngăduie
apusul?
Cum oare vinul să nu-ţi cer?
Atunci
de roşul tău cum aş putea
ca altfel să ţi-l beau şi să ţi-l cânt,
Regină?
Au nu tu soarelui i-ai spus
afierosirea greu de dus:
Cât fire-ai tu să fii de soare,
de n-ai gustat din fructul de pământ,
nu ştii cum vinul se preschimbă
în lumină,
cea fără de-nserare,
când buzele apun fără apus!

CUM POATE FOCUL…

17 Tuesday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ 2 Comments

Tags

CUM POATE FOCUL...

CUM POATE FOCUL…

Cum poate focul
rărunchii lui să şi-i devore
şi diamantele
să şi le-mproaşte în risipă?

Regină,
chiar cenuşă, tăcere pe ilău,
m-aş zvârcoli în ea
până ce cântec m-oi toarce în aripă
să-mbrăţişez din nou
văzduhul tău.

Numa-nflorirea ta de zarzăr rar
îmi face stihul mult mai crud
decât petalele
pe care le-am atins
cu degetele-mi aspre de olar
ne-ngăduitului,
că încă-n dorul meu le mai aud.
Numa-nflorirea ta
din moarte-mi face cuib al rândunicii…
Văzduh al meu,
cum îţi îmbraci
ca mugurii lumina?
Chemare-o fi, dar şi vârtej
cu toată strălucirea fricii.

Numa-nfloritul tău
şi-al gurii,
din moarte-mi face cuib al rândunicii,
cum aurul e amintirea tristeţilor
eternului oprit în zgură.

A grânelor împărăteasă
şi văzduh,
pământul meu te fură
de strălucirea ce a fost a fricii
c-o moarte nu mi-ar fi de-ajuns,
chiar de-aş zbura-o zeci de ori,
doar numai pe-un sărut.
Căci te iubesc
ca scrisul vieţii din ispita humii,
văzduhul ţi-l respir doar cu văzduhul
de la-nceputul lumii
şi până la feştila
din ultimul cocor.

Ninlil, Ninlila,
cu toată veşnicia ta
cum n-ai ştiut
c-o să-ţi devin ulcior?
ştiai că moartea-i un sărut
de foc şi vâlvătăi răcoritoare
din buze de Regină?
Lumina mea, lumină
întru miros
al bunelor miresme
luminătoare!

Ca viţa de vie,
beţia de nard
cântând-o spre strugur,
stihul te-nalţă
fără ca nimeni să ştie
când buza pe moarte
sărutului-i floare.

Crede
cum numai muritorul poate să creadă
în nemurirea zarzărului alb
ce-l fac să-nflorească prin tine
frumseţile morţii şi cele ale fricii,
livadă sânilor tăi,
rotund găzduitor al rândunicii
şi iarăşi zic al fricii.

Cât sufere un zarzăr
când veşnicia morţii-o-mprumută
şi-o toarnă-n mugurul de lut
ca vinul bun ce-l înfrânezi în ploşti!
O moarte vie în sărut
e mai de preţ ca veşnicia moartă.
Văzduhul tău nu ştii să ţi-l cunoşti
nici lacrima ce-adâncul lui îl poartă.

Crede în mine!
Trecutu-am prin flăcări ca să-ţi fiu caval
şi fluier de pământ
ce-ţi agrăieşte nespusului din dor,
val după val,
cu chipul tău răsfrânt,
ca Eufratul
cu propriul lui izvor.
Doar frumuseţea ta-i cu prag nemuritor.
Întregul tău văzduh,
etern cum ar putea să fie
de n-ar avea iubirea
prin fluier temelie?

Hai, soarbe-mi sărutatul
din buze de ulcior,
cu jarul de răcoare,
aşa cum Eufratul
prin noi se-nveşniceşte
din propriul lui izvor.

TU ŞTII CE ŞTII…

16 Monday Mar 2015

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

TU ŞTII CE ŞTII...

Tu ştii ce ştii
când din lăută-ţi cânt,
că simt cum treci prin boarea-mi
ca umbra otrăvită prin cuvânt,
câteodată,
verde ca de cobră,
iar alte ori,
precum privirea ta de lazurit
când bolţilor tăria le-a rostit.

Tu ştii ce ştii
când las lăuta lin să te culeagă
asemenea ca stupul
ispitele poienii.
Nici zeii tăi, nici pământenii,
nici vântul când întrupu-l,
nu au ajuns să te îmbrace-n psalm
atât de crud
precum rodirea genii,
când pe sub plânsul strunii
te mângâi, fără ca să ştii,
când mă prefac lăutei că-i şoptesc
ce ochiul pe furiş,
aproape prins, cerca să te culeagă:
Ninlil, Regină
luminii mele
deltă de lumină,
de zeci de ori mai dragă
şi decât chiar
undirea cântecului pur!

Azi noapte,
spre-nceput de dimineţi,
am mânecat cu-adâncă mânecare,
spre templul din Nippur,
să îţi aduc ofranda de cântare,
nu bou de jertfă, capră, sau legănatul său
de taur,
ci spuma stihului ce se încheagă
întreagă
ca fagurul
ispitelor ce-ţi strânse poienirea
şi tot văzduhul tău
cântat de trestii,
mult mai de preţ lucindelor tristeţi
ale tiarelor de aur.

Azi noapte,
spre-nceput de dimineţi,
am întrebat portarii de la templul tău,
pe cei cu pungi,
sau greblă pentru dăjdii,
pe somnoroşii preoţi în odăjdii
cu gâtul lănţuit în aur greu,
cu nestemate
ca ochiul viperin
pândindu-te prin stuh:
”Nu aţi văzut pe-aici Ninlilul meu
înveşmântată-n cântec şi văzduh?
Rogu-mă-n rouă
şi mă cuceresc vouă,
înţelepţilor cu sceptrul de mag:
Spuneţi-mi pe unde să caut
Ninlilul meu şi-al primului văzduh
ce mi-a-nflorit în prag?
Pre cea neagră-n sprâncene
ca noaptea şi zborul de lăstun!”

O, cum râdeau de mine
hohotind c-aş fi nebunilor nebun
şi nimeni nu era ca să le-ogoie
repetat croncănit
din hârnău în hârnău.
Spune-mi, Regină,
de zidul lor ai nevoie,
când templu viu şi cantore
e Sanheribul tău?

Privirea ta mi-e şi pârjol şi cer,
cum nici un zeu, nici pământean
dintre cei vii,
nu te-a iubit vreodată,
ca focul pe tăbliţa din Sumer.

Cum aş putea altfel
văzduhul pe oglinda mea să-ţi spun?

Tu ştii ce ştii
când din lăută-ţi cânt
Regina mea, Ninlilul meu…
De ce sprânceana-ţi arcuieşti
cu noaptea, dar şi zborul de lăstun?

Tu ştii ce ştii
când cu lăuta-mi de foc şi de pământ
de boala veşniciei te descânt…
De ce sprânceana-ţi arcuieşti
cu-ntreaga-ţi noapte
din pana şi din zborul de lăstun?

Eu ştiu ce ştiu,
dar niciodată n-o să-ţi spun.