Tags

, ,

Flori-Gutui-Japonez

Știură ce știură zeii,
preacertăreții, dacă
au hotărât Ninlil
văzduhului să-i fie
subțire-aerianul din izvod
spre flacăra ispitelor de lapis,
iar cheia să-i ascundă
sub pragul de la zapis,
trecând canaful prin sigil
a nod.

Puteau să fie Lahmu, sau Lahamu
aduși la curte-n trâmbiți și chimval,
și de ce nu, Ereșkigal?!
Când nu iubești nici cerul n-are soare.
Ce-i iadul de sub sceptrul ei de fier,
decât văzduh ce s-a-năcrit în bocitoare?
Și-atunci alege, vrei, nu vrei,
ori curva în dezmățul ei de ură,
ori pe Ninlil, cu norul la trăsură,
cu scrisu-i alb pe noaptea din Sumer.

***
A, nu știam
că mi-ești așa de-aproape,
Regină.
Vorbeam de unul singur
ca aburul de seară pentru ape.
Lăuta mea, cu strună de lumină!
Pe rotunjimi de cuib
se face primăvară,
ca aburul de seară
peste ape…

Cum să nu-mi vină să te chem,
să-ți lași palatul, satrapii și toți evlavioșii?
Hai, să ne pierdem
prin nourii de trestii cântătoare,
unde tristeților se scutură cocoșii
ca zurgălăi de aur peste noapte!

Și-apoi prin cetinile înnoptând
a cedru sfânt spre-mpărății de fag…
Au nu-i așa că ai să-mi strigi
că nimenea de la-nceput de lumi
ca mine nu ți-a fost mai drag?
Dar ca o creangă de gutui
ai să-nflorești din vârf de șoapte,
ca stinsul de polen,
din zurgălăi de aur, peste noapte…
Au nu-i așa că ai să-mi spui?
Desigur, că-n șoptiri.
Din șovăirea dintre-a fi, sau nu, ecou,
ca aburul ce sună peste ape,
când steaua-ți curioasă,
clipind din ochi,
se-apleacă peste hău.

Întreg văzduhul tău
am să-l îmbrac cu fir de imn din inul nou,
iar brațele-mi flămânde
te vor cuprinde-n cel mai mândru sari
ce a furat din pană de flamingo
culorile și basmul
tristeților
din început de luminânde.

Advertisements