Numai amnarul știe
că pietrei, sămânța de foc,
rotunjită
de undă și de cântec, i-a fost
precum tristețile
urcând în genunchi
spre templul lor de sidef
din os de ghioc.

Asemenea pietrei,
cu scânteia ascunsă-n rărunchi,
limpezimile de văzduh cântător
până-n adânc
le cunosc pe de rost,
că mă-ntreb sub spus de șuvoi
al mângâindelor ape
în care veșnicie-am mai fost
atât de aproape?

Mult mai înalt decât piatra
e focul cu sâmbur ascuns.
Mai mare de-ar fi ca vecia,
numai scânteia,
muritoarea de moarte, îi știe
nevăzutul iubirii să-l scrie,
să-l spună…

Tu parcă te-ai născut din strună,
boare de aur stihirii.
De unde te cunosc trandafirii
cerșindu-mi cu spin să te leg cuneiform
pe tăblița de lut?
Cum aș putea să nu mă înghimp
când vecia ta n-are-un sărut
să înceapă?
Cum să nu-i cânt luminii safirul
ce străluce doar cu atinsul de timp,
ca buzele ce-și deschid trandafirul
și lasă veșnicia pe dedesubt
să se strecoare prin poarta de spin?
Cum aș putea să nu mă înghimp
când vecia ta n-are-un sărut
să înceapă
apa schimbării în vin?

Oare de ce,
la timpul înalt,
toate nunțile-ncep
cu apusul de pleoapă?