NU-I PIATRA…

Nu-i piatra, cu care se înalță
zidirea,
jertfa adusă pe propriul ei altar?
Au nu-i din neamul
regescului jăratic?
Cand piatra turbează
în mâini de fanatic,
curatul cu moarte îl spurcă
în nicio balanță
nu-i plusul
ce minus prin minus îl urcă

Dumuz,
craiul-păstor
al norilor cu miță noatenă
spre noi se coboară.
Talanga-n talangă…

Când fluierul ca fluier s-a ajuns,
din alun, sau din creangă,
prea sfânt îi este lemnul,
așa grăit-a Dumuz,
coborând din noapte-n
tâlcul de noi nepătruns.

Fluiere,
firul tău noaten,
despre ce i-o fi torsul plângând?
Că preasfânt ți-este lemnul,
cu moartea pre moarte călcând,
cu lumina din grâne cinând,
la ospățul ce nunta luminu-l,
cum spre noi profețea untdelemnul.

Te-mbrățișez Regină,
lumină
din propriul tau izvor,
tu care știi
văzduhurilor cinul
și chiar ursitul lor,
horaiță cu horaiță,
cu întuneric te-mbrățișez
și iarăși și iar cu lumină.
Taina-ți nu soarele
o are,
ci mugurul spus de opaiță.

Numai ce moare
poate să-nvie,
numai un cântec pierdut
se regăsește-n ecou.

(Aici nu se mai înțelege clar scrisul
tăbliței. Deslușim totuși finalul.)

……………………………………………………………..
…………………………………………………valul….
………………………………………………………………
……………………………………………………………….

Vezi,
tot e bună veșnicia la ceva,
că timp îți dă
să o cunoști până-n hotarul
de unde-ncepe-mpărăția
luminii regăsită în ecou
de fluierul din lemn, de fluierul de lut,
și-ti dă din timpul ei să o măsori
până se-nchide-ntr-un sărut,
așa cum peste Eufrat și peste noi
apune Craiul-Nou.