Tags

10168019_10152425630467625_8927676362710997105_n

Regina mea
și-a vântului stăpână,
când te alinți
părerilor de rău,
că struna a tăcut
cu tine în oglindă,
de ce-mi dai peste mână?
Că-n locul alăutei
a vrut mijlocul tău
să ţi-l cuprindă?

Doar lemnul putred crede-n resemnare,
cel tânăr și văzduhurilor teafăr
deschide-n mugur adieri de șoapte,
aprinsul foc viclean pentru iertare:

”Când nu lumină struna,
au nu îți este frică
de întuneric și de noapte?
Am vrut ca să te apăr,
și cerului să-ți mângâi luna,
ca pe un cuib de rândunică,
în șovăirea verde de luceafăr.”

Și iar te-alinți
părerilor de rău
că mi-ai primit resemnul,
dar știu că minți.
Nu-i cântec scump de mirodenii
jocul de-apus din ochiul tău?

Sporesc opaițului de lut
povestea ta şi untdelemnul,
spre torsu-i din fitil.
Am vrut ca să te apăr
și trupului să-i mângâi luna,
ca apa unduind luceafăr…

”O, Sanheribul meu,
tu nu-nțelegi tăcerea
de ce-a făcut-o struna?
Când inimii îți stau în prag,
de ce-am zvârlit coroana mea pe laiță
ca pe o jucărie de copil?
Zău, las-o pe Ninlil
să-ți povestească altădată,
în vorbe, cât îmi ești de drag.
Mai bine-acum,
zic, suflă în opaiță,
că m-aș simți jignită
de-astfel de gelozie!’

Advertisements