Că nu cu polonicul iei cuminecătura
Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță!
Oceanul din talazuri îl face picătura,
Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță.

Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul!
Că pân’ la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii…
M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul!
De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii?

Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare.
Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic?
Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare?
Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic?

Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă,
Cioplește-mi suferința să-ți fiu catapeteasmă!