Văpăii numai jarul îi ține duhu-n sperlă,
Stih ce a fost cerneală dansând în trup de sepii.
Nu moartea mă-nspăimântă, ci virgula din perlă,
Cum cactusu-și bea crinul, iar noi vedem doar țepii

Când năruindu-și vremea florirea ne-o arată,
Ca lebăda cântarea, pe care capu-și pleacă,
Întinerind lumina născută-n ochi de fată.
Dezmierd ți-era poiana, în fagur strâns de toacă.

De ce-ai întors obrazul, ca timpul cu scofâlcul
Să-ți pângărească fața – ca piersica de crudă!
Aflasem pietrei rare cum se descuie tâlcul,
Că nu degeaba jarul cu diamantu-i rudă.

Aceea-mi ești, chiar dacă-s pierdut în fundul lumii,
Că te-am cules ‘nainte de strălucirea brumii.