Ca flori de colț, iubirea își face piatra chingă,
Mi-ai amintit că-s Petru și lacrima mi-ai șters-o.
E neam de crin din munte și nu e iad s-o-nvingă.
Pe-obol de timp, în toate, e chipul Tău pe verso.
Te-ntrerupeai aseară, bând din măslin tăcerea…
Cărei tristeți de verde Îți fremătai frământul?
Privind parcă la storsul din fagurul de miere,
Vedeai numai făclia ce n-o s-o frângă vântul.
Mă-ntrebi a treia oară de Te iubesc… Cum oare?
Nu-mi vezi adâncul mării, mărgeanului livada?
Când Tu privești departe tăcerea-i gând ce doare,
Ca pe migdal în mugur înghețul și zăpada.
Oceanul fie-mi martor, răspunde-mi în cuvinte,
Că strig a patra oară: Cât te iubesc, Părinte!
dumitruichim 