Cu robii Tăi, bujorii și sora mea urzică,
Vorbim aceeași limbă din vânj de chinovie;
E ora vesperină, fă lampa Ta mai mică,
Pe zid să nu se vadă ce mâna-Ți vrea să scrie!
Nu crezi că-i suferință, în jocu-Ți de-ndoială,
Așa ca-ndrăgostitul când cerul lui nu vine,
Să-mi jumuli calendarul, petală cu petală:
”Iubește…nu iubește, dar de nu-s Eu, pe cine?”
La fel de crud cu marea, același val în zdroabă,
Mereu, mereu, întruna, și fără încetare!
O fi din gelozie? Dar spre argila-mi slabă
Puteai grăi a munte, și-n slovă-altfel de soare.
Mai lasă-mi înflorirea, din ce-i al Tău și eu-s!
Traduc ce-au zis bujorii: ”Să-L chemi Dominus meus!”
