Îndrăgostitul pictor, având în gene rouă,
Pe bagdadii Sixtinei – secretu-Ți vru să-l prindă,
Cum inimile noastre, prin mâinile-amândouă,
Ca-n noaptea Învierii se-ntind să se aprindă.

A plâns Michelangelo, cu pensula-ntr-o rână.
Cei răi spun că vopseaua-i intrase-n ochi și-n gură…
Dar altfel Te pictase, cum mă țineai de mână
Ca să-mi arăți Grădina prin boarea de scriptură.

Sub schele – rațiunea, cu trasu-n jos, naravul,
Pe unde-nfloare-aripa și foarfecul pândește!
Ne-ntindem și-astăzi mâna, cum corectă zugravul,
Dar ai rămas iubirii și-al meu, dumnezeiește.

Pe unul către altul, oglindă-o fi ce duce?
– Tu vei fi Om ca mine, de-ajuns numai o cruce!