Cui poartă doliu-n verde, otava-mi cea mai crudă?
Te-am întrebat cu ulmii, cu cedrii Tăi, cu pinul.
Ca iarba mi-ascund roua. Cât Te iubesc, cu ciudă,
Când fugi ca scăpăriciul ce și-a atins rubinul!

Prin mine-Ți trece drumul, fără-nceput și capăt…
La ce folos că-s liber, când eu Te-aș vrea zăbală,
Îmi dai în mână frâul, dar eu în toate șchioapăt,
Iar ciutura din mine mereu se-ntoarce goală,

Că-n unduiri de-i Chipul, grăitul meu, a doagă
Sub cuget se sfărâmă ca stele-n val pe iazuri.
Copacul, frate geamăn, cât de copil se roagă,
Sau marea când iubește prin cântec de talazuri!

Poate de-aceea țărna la Ultima-Ți Venire,
S-o primeni-n chemarea din prima-Ți plăsmuire.