SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU
Părintelui meu Ion Buga
Oare scrisorile mele se pierd,
sau răspunsul ce-ai da căutării
o fi poate mai greu?
”Unde plecați de acasă?”
am întrebat pe frații mei.
Mi-au zis:”Mergem și noi
să ne căpătuim cu vreun dumnezeu
mai acătării,
dumnezeu de-al oștirilor,
cum toate neamurile-și făcură,
puternic, măreț,
cu aur și-argint în armură,
cu fulger și trăznet în mână,
un dumnezeu care-și cunoaște meseria
să țină în hăț de scriptură
împărăția,
nu unul ca al tău.
La ce folos e-un poet
de smochin
și de crinii sălbatici vorbind,
de vrăbii, de mări și de munți,
că s-a făcut de râs printre toți dumnezeii
de când s-a născut într-un grajd!
De pomină, cum se sfădea cu fariseii
și cu cei mai subțiri saduchei
ce-ar fi putut să-l școlească
s-ajungă cel mai de frunte
stăpân peste toți dumnezeii!
Nici măcar n-a putut să învețe
că la nunta
fiului său ca-mpărat
nu i-a venit niciun prinț, niciun rege,
nicio crăiasă
și tot striga pe la răspântii de uliți:
”Ospățul e gata,intrați-mi în casă,
șchiopi, ciungi și gloate betege!”
Tu nu vezi că logica ta nu-i curată?
Cum poți să fii și dumnezeu și Tată?
Nici îngerii nu l-au găsit prin ceruri
și-și târâiau aripile-n glod, pe pământ,
întrebând pe ciobani
de nu cumva l-au văzut pe la stână?
Nu s-a sinchisit ,de nașterea Lui,
nici duhul cel sfânt să coboare pe-acolo,
chiar magii-și pierdură steaua din mână…”
***
Scrisoarea e albă,
iar buchile
copitelor de asină
spre Betleem înfloresc către Tine
tot cu albul și de-a albul
rotund de colind și lumină.
În noaptea aceasta
Fecioara Curată
ține în brațe pe Fratele meu.
Tată,
numai prin ochii Lui de copil
ești cu adevărat Dumnezeu.
