Tags

,

00

Prima dată
a mers cu mine că
nu știa cărarea
la Sfânta Duminecă,
dar i-am spus să nu treacă
peste puntea
unde albia apei e seacă.

…o speriam cu Muma Pădurii,
dar cum râdea după spaimă!
Se alinta ca orice copil:
”Hai, mă…?!”

După mine desculță fugea
alergând prin miazănoapte de brazi
prin livada
cu vrăjitul iaz al Sfintei Vineri
din care băuseră norii
de-au rămas până azi
ca toți îndrăgostiții
cu toate cerurile tineri,
cărând spre apus răsărituri.
Numai codrul mai știe
că numele-i adevărat,
Fetița cu Chibrituri
mi l-a șoptit doar mie.

Ne iubeam
înainte ca-n lume să fie iubire,
din dragoste fără să știm
decât firul de cântec,
puțin mai subțire
ca dorul
când cetina sub lună și-adoarme
izvorul.

Împlătoșat în coajă de mesteacăn
o apăram de zmei,
eram prințul ei
cu părul de aur.
Odată i-am scos din călcâi
un dinte-ascuțit de balaur
ce-a vrut să mi-o fure.

Împărăția noastră
era din pădure
și până-n Orionul înalt,
despre care spunea iazul morii
că-i poartă
la tărâmul celălalt.
Cerbi se-nchinau
printre brazi ca prin schituri
ascultând Sfânta Vineri
seara chemându-i la masă.

”Când vei fi mare,
spuneam Fetiței cu Chibrituri,
o să te-mbrac în borangicul lunii
ca voal de mireasă
și-o să-ți fur din poveste condurii…”,
dar ea se întrista
ca buciumul când oftează pădurii
până dincolo de moarte
și dincolo, spre-altfel de răsărituri.
”Eu o să fiu departe
pe unde începutul un altuia e vamă…”
așa-mi grăia Fetița cu Chibrituri
care doar mie-mi spuse cum o cheamă.

***
În alb ca o mireasă…
Se-ngrămădea tot satul
cu flori și cu săruturi,
dar mie Sfânta Vineri,
care venise din țara noastră veche,
se-apropie șoptindu-mi la ureche,
așa ca o fântână
cu luna prinsă-n ciuturi:
”Nu plânge
pentr-o vreme cu mine-o să rămână
până când florile or să-i înveţe glasul
şi-or s-o urmeze
în alai de fluturi.

Advertisements