Fărădelege minții, scandal de-a axioma,
Război cu silogismul – când inima te-mpsalmă!
E vin care mai poartă din Dumnezeu aroma
Din prima-mbrățișare-a frământului din palmă.

Mormântu-i gol seminței, tu vrei să-i strecori floarea?
De ți-ar fi-n aur frâul, poți tu-nhăma simunul?
Cum vrei să scrii pe hartă fără de țărmuri marea,
Și-n limbi de mult timp moarte fiorul și lăstunul?

N-a mers la școală focul, dar el citește lemnul,
Neînțeleasă-i gloatei solara lui sanscrită.
Însemnătura-n cercuri inelului e semnul,
Că și-n copac Iubirea, ca-n templu-a fost slăvită.

Eli, Eli… cum oare? – Taci, minte, ispitirii,
Că n-ai fost tu pe cruce, ci inima Iubirii.

Ca sabia-i Iubirea, nu-i floricea de linte!
‘Nainte de-a fi spadă, de ger nu mușcă fierul?
De-l exilezi din vatră, de foc tot ține minte!
Netotule, Iubirea nu o ascunde cerul!

Țârcovnici, cărturarii știu totul s-o descrie.
Poți ține vinu-n clocot pecetluit sub doagă?
Cum Te iubesc! Doar apa, cu murmurul Te scrie,
Când după lotus steaua se-apleacă și se roagă.

Ești și nu ești în toate, c-a fi Ți-ai luat ca nume.
Culoare, sau mireasmă – or fi isprava strunii?
Iubindu-Te, nu roza, ci spinu-l vreau anume,
Că foc nu e rostirea, ci ghimpele furtunii.

Chiar dacă-aș fi blasfemul, Iubirea, zic mereu,
Că fără ea Cel-Veșnic s-ar declara ateu.