Tags

,

23

Numai prin basmele pierdute
puteau să se-nfiripe fulgi
atât de mari,
așa cum ninge numai de Crăciun
între-un ”a fost”
și-ntr-altul mult mai lin
din ”niciodată”
ca-n pagina întoarsă în magnolii.

O conduceam acasă,
pe cea mai frumoasă
din toate fetele școlii,
la prima-ntâlnire.

Cireșul de la poartă
se apleca de-atâta înflorire
deasupra sfielilor noastre,

că liniștea sporea din albul lui
precum când stelele se nasc
în hăul nopților albastre
din șoaptele fântânii.

”Închide ochii,
mi-a zis și i-am închis,
și-ascultă
cum fulgii
unul de altul se ating,
auzi tăcerile cum ning?”

…și clopoței din ceruri nenăscute
se auzeau între-un ” a fost”
și-un altul, mult mai lin, din ”niciodată”
ding,
cling,
ning,
iar eu credeam că vrea să mă sărute.

Ce mult am așteptat ca la plecare
s-o-mbrățișez neașteptatului habar
și tot cireșul de deasupra
să i-l spun,
dar…
a fost doar strânsul mâinii,
dar lung ca un fior
când stelele se nasc
din liniștea fântânii
că ne sorbeam
genunile din ape ne-ncepute
și-mi vine ca să cred
pân-oi închide ochii
că fata-n seara-aceea
cu-adevărat a vrut să mă sărute.

Advertisements