”Și-acolo dac-au ajuns
Steaua lor li s-a ascuns…”

”Dacă voi n-ați fost stea
niciodată,
de ce mă mustrați
ca o ploaie mâloasă și grea
ce-ți bate-n ferestre?

Cât a trebuit să vă trag
cămilele și vorbele purtătoare de pleavă
de hamul tocit și căpestre?
Pe cerul inimii voastre
voi nu știți că numai spinii cresc
și pălămida
care mi-au sfâșiat deopotrivă
stihirile și hlamida?

Aveam nevoie
de-nveșmântare nouă de stea
ca a Fecioarei, cum o vedeți în icoană.
Rusalimului i-am bătut
din ușă în ușă, din dugheană-n dugheană.
Întrebatu-am și pe copiii măslinilor,
cu tălpile goale și ochii verzui
( ca pe la noi, prin cerurile mele):
”Nu știți unde este Croitorul de Stele
să-mi înnoiască veșmântul?”,
dar ei fugeau prin colbul depărtării
jucându-se de-a vântul.
Voiam ceva
ca haina soarelui, ce râde
cu toate valurile mării,
cu fir din lumină fecioară
dar cu toții plecaseră
după porunca dată prima oară
de Chesariu Avgust.

Apoi am adormit și se făcea în vis
că a venit un copil
cu bundă și ițari
și striga de la poartă ca apele la piuă:
”Sculați,
sculați boieri mari,
ziurel de ziuă…”
Și haină mi-a croit
din poleiala unui polieleu,
cu raze ce dormiseră pe-un ghem,
pe-o sită veche – peștera din Betleem
păzită ca-n icoană de-un fluier și de-un miel
Când m-am trezit inima lui
se cuibărise într-a mea
și-aveam în piept un clopoțel.