Habotniciei minții, de-i dai și brațul dârjei,
Cucoană-ți faci, muiere cu clanță zbătăușă.
Păcatul și vârtutea nu-s gemenele cârjei?
Doar dragostea renaşte din propria-i cenușă!
S-a limpezit tăria, aripilor livadă,
Iubirea nu-i iubire de-o-nvecinezi cu spusul.
Sălbătăciunea mării, cu tot ce-i țărm e-n sfadă,
Că-i sfânta nebunie ce și-a băut apusul,
Și-n loc, turnă în cupă, visarea din ciorchină,
Amestecând algebrei, mai rău, necunoscutul.
De ce-o fi oare mintea șacală și haină,
Când inima și-ascunde, în cuib de foc, sărutul?
Că-ntreb Ecclesiastul: ”Nimic nu-i nou sub soare?”,
Dar când ni-e luna plină și dragostea răsare?
