Fără de milă ghimpii m-au rupt, mă sfâșiară,
De-atât hățiș de sihle cărării dă-I poiana!
Din geană roua, serii întoarce-i-o-n tiară,
Redându-mi sfânta fire a psalmului din Cana.

Contabilului-Negru-s dator cernoziomul,
Bir spicului impută vatale, spata iței;
Ca două paranteze-Ți îmbrățișez binomul,
Din noptea de cerneală dă-i lotus alb peniței!

Cu ochii mari, băietul, îți mângâia asina,
Și-i răspundeai zâmbindu-i, ca un copil mai mare;
Aveați secretul vostru, cum a cernut lumina,
Pe motocei de mlajă minunii sărbătoare

Și cum numai de Paște pe-acolo cântau cucii.
Taci, inimă, nu spune ce lacrimi lungi au nucii!