E-n firea de muiere de-a fi croitoreasă;
Din frunză-și făcu rochii, rivalizând cu crinul,
Croind din înșoptire, voalul de mireasă,
Subțire-n fir, mireasmă ce o respiră pinul.

Înaltului din suflet – luceafăr cu andreaua!
Fără să știi, cu vrajă, sădi în toate nordul.
Tipar cum s-aibă fulgul, n-o iscodise neaua?
Că-n ochiul ei vecia își tăinuie fiordul.

Dur, tăntălău, tovarăș ți-o vrei, cu târnăcopul,
Și-n loc de-asin să-ți care prostia și povara!
Jirebiei cu coasta, deșiră-i iarăși scopul,
Că de n-ar fi arcușul, gunoi de rând – vioara!

Când inima ți-o cere-n porfiră să ți-o-mbrace,
Desigur că-n gând are pernuța pentru ace!