Voi n-ați văzut cum focul chiar iasca o ațâță?
Nu moartea, ci scânteia-i dă tinereții flama.
Despicătorii vorbei în sită-au strâns tărâță,
Cu-alchimicul de aur ne-au tot mințit arama.
Iubirea-i roata morii dând sens în suferință,
Pierzi bobului pariul? Și mai înalt e semnul!
Podoaba frumuseții-i cu pâinea de-o ființă,
Că ne hrănim din moartea ce-a înflorit-o lemnul.
Pe masa nunții psalmul să-și ningă tot damascul,
Fiorul buzei soarbă-n cuminecat rubinul,
Nebun îmbrățișării ce-o știe numai teascul!
Cântați din strună nouă, văpăilor bând vinul!
Când dragostea-i cât cerul, nu-i loc pentru păcate:
Iubiți, și-n bucurie făceţi-le pe toate!
Iubind,si cu bucurie au fost scrise si aceste cuvinte ! Dragoste cat cerul….(dragoste cu Carul…Mare!)
Scanteia o aveti… acum inteleg de unde vine flama solarei tinereti ichimiene! si frumusetea versului, de care parca simtim nevoia sa ne apropiem cu fata acoperita, ca Moise…