Ia-ți minte-n cap cenușa și strai îți fă din țoală,
Că am văzut minune și inima bău!
Ce soi de înger, stepa azi noapte-mi străbătu,
De mi-a-nflorit migdalul, nescris cu vreo cerneală?

Pe apa ziurită, auzi cântându-mi fumul?
Pecete dă-i pustiei și deapăn-o în rost,
Că nu rezistă buchea la hamul anagnost,
Ulciorul chiar de-i sparge, nu-i poți zdrobi parfumul.

Presimtu-Te-n nenume, stea veacului străină!
Iubire, adă-mi cupa, dulce și-amar despin,
Că lacrima din apă s-a limpezit în vin,
Cum omul prinse chipul din lut de ocarină!

O fi aflat migdalul c-oi fi îndrăgostit,
De-a-mprumutat lumina-i din primul răsărit?