Menit fu koh-i-noor-ul, rival să n-aibă-n geme,
Cleștarelor genunii prădându-le răsfățul,
Dar, mai presus, e duhu-i ce nu-nserează-n vreme,
Ce doar poetu-i știe blestemul și ospățul.

Lumina-n lăcrimare rodindu-și diamantul,
Ești umbră-n stih cu timpul, veciilor iscoada,
În zodiac de poker schimbi cartea și amantul,
Ca șalul de pe umei mai crin decât zăpada.

De te-am iubit? Știu codrii, apus din moarte furu-l!
Țesându-te ecouri, din catifea, de psalmă,
Suflarea-mi dând, viață să-ți aibă koh-i-noor-ul,
Ce-a străbătut tristețea adverbului prin palmă.

Aripile de flutur ți le-am lăsat, ca faur,
Vor fi în veac frumoase sub acu-mi lung, de aur!