M-a întrebat magnolia:
“Rugina cât te-a ros,
molia
cu aripa de fluture
şi colțul celui rău?”

Cât oare-am mai rămas
din chipul Tău?
Pe sticla afumată
au cui îi seamăn?

Către Emaus,
cu întrebările sunt geamăn,
iar vocea Ta, n-o recunosc,
străină,
tristeți închipuindu-și borangicul.
Ca orbul Te presimt cu heruvicul,
când chipul Tău l-atinge în ciorchină.

Mireasa plânge lângă Fiul de-mpărat,
iar nunta lor
nu știu cu ce-ar aduce,
că doar ologi, tâlhari și bețivani
se strânseră-n ospăț împărătesc,
iar eu în loc să fiu pe cruce,
c-a mea era și nu a Lui,
în fața Mirelui benchetuiesc
până bojogii nu mai pot.

Ce roșu-i vinul ce i-L beau,
de parcă strop cu strop
a picurat din fiecare cui…