”In vino veritas’’, desigur
că nu se referea la must,
ci la ispita rubinie.
De-un filosof în tomul greu se scrie,
de Diogene din Sinop,
cinic,
dar subțirel la gust,
îl judeca pe veritas
la bani mărunți, stihinic,
până la ultimul lui strop
care te face cleampă.
Adesea în amiaza mare,
zic unii care-n bârfă se întrec,
că filosoful nostru grec
umbla bălăngănindu-se cu-o lampă
să nu-l atingă, dănțuindu-i pomul.
Oricât de cinic ar fi fost,
nu-i mirosea degeaba gura-a usturoi,
că el cu felinarul
nu căuta pe-oricine
din gloată și prostime, ci doar omul
cu care judecase-o noapte-ntreagă
nefericitul de butoi
în care se trezise cu chirie.
Iar tizul lui,
alt Diogene, din Laerte,
ca să calmeze-n scrisul lui războiul,
s-a cam făcut că plouă și nu știe
prea mult despre povestea cu butoiul,
lăsându-ne parabole incerte.
Morala-i cu mătasă și brocart,
precum a Evei ce-a pățit cu mărul.
Bine s-a zis că-n vino veritas
se-ascunde adevărul,
dar țineți minte
că apoi,
nu adevărul va umbla cu capul spart,
așa cum vi se predică-n cuvinte,
ci numai chiriașul din butoi.