”Umbla cuvânt pe buze, ca-n început pe ape,
Dar nu era spre vorba cârnită legiuirii.
Necunoscuta limbă ce fuse duh porfirii,
Privirea din privire cerca să nu o scape.

Părea ca o genună ce-și bea din ea părutul,
De care sfinții lumii vorbeau prin capadochii.
Ce nu-nvățase gura, descoperiră ochii,
Cum cheia la Grădină se fură cu sărutul.

Când vremea-i de chitară, mai taci, pustie minte!
Poți a cânta din şarpe și chiar din solz de pește.
Cea mai frumoasă fată mi-a spus că mă iubește,
Că-mprumutai cireșul pentru adus aminte…”

Privesc fotografia, parcă mai ieri liceul:
Aici, cea cu bretonul, și-acolo-i derbedeul!