Se leagă inorogul, de ultima tristețe…
Prin ferigi urcă drumul, așa precum un fum pe
Înziuritul apei șoptit pe procovețe
Din cântec lin de leagăn lucind a pietre scumpe.

Din ultima durere, ce ne-o răpi-o Domnul,
Toiag, ca de arhanghel, s-ascunzi sub aripi, mâinii,
Că-n visul tău citește, de cruce, frate somnul…
Nu-i gust de cântec apa-n descântecul fântânii?

Și voi pleca pe unde ți-a fost în flori salcâmul,
Cum niciodată cerul nu-i fu privighetorii,
Pe-aici sfârșească vorba că-i spre negrai tărâmul,
Că-ncepe curcubeul să-și bea păcatul, norii.

Îți voi lua sărutul, ascuns sub strâns de pleoapă,
Ce n-a putut să-l stingă un ocean de apă!