Ca șarpele din flăcări – topitul fier în clește,
Din jar îşi scoate viața, bir smuls cu nicovala.
Metafora Iubirii de Tine agrăiește,
Când ochiul, precum iarba, -Ți răsfrânge catedrala.

Lui Iacov, Iș-Ra-Eloi, trimis fu serafimul
Ca să-i călească brațul? Sau poate Tu, ca fire,
Voiai să-i storci în cuget, dârzeniei, sublimul,
Scoțând din inimi aur, iar din metal iubire?

De-aceea-n toate-s crâncen, că lucru-i jumătate,
Zidind până la moartea care mi-a fost despină,
Că nu cerșesc la ușă nici straie, nici bucate,
Ci sângele-Ți, și pâinea, și dreptul meu la vină.

Iar când credeam războiul c-am cucerit cu scutul,
De ce-ai lăsat pe altul, furând, să-mi ia sărutul?