E tot ce-mi mai rămâne, hodorogita droşcă
S-oprească-n vârf de munte, odihnei de apus…
Singurătatea Mare, ca-n jocul cu matroska,
Ascunde încă una şi-n vorbe – altfel de spus.
Tu Te scufunzi în Tine, da’n toate eşti chemare,
Capricios faci drumul cu cât mai mult cunosc.
Blestemul ce-a fost mării, nu mi-l ogoi c-o zare,
Ce skunk frumos fu stihul ce-l vrui parfum de mosc.
Pot două paralele, în infinit, iubirii,
Să cadă în răscumpăr din lege şi gând slut
Şi-n punct să înflorească, precum fac trandafirii,
Eternul, citind florii, din ghimpele – sărut?
Când Te iubesc, Lumino, cum pot să-Ţi fiu şi-n sfadă?
Hai, împleteşte-mi frica, în trei, ca pe o coadă.