Am căutat prin cărți,

ce pe sub bancă le citeam odată,

cum poți să cucerești

o inimă de fată

să înțeleagă c-o iubești,

dar toate mi-au rămas fără folos,

cu sfaturi seci,

precum statuile cu filosofii greci

care privesc tembel la tine

cu ochii-ntorși pe dos.

 

Ea e cu totul altfel!

Zvârlugă de sprințară!

Nu stă să te asculte ca o bleagă

să o compari cu nimfe, prințese și lalele,

să-i spui că are aripi de fluture, de mac.

Nu o cunoști –

îți dă cu ele-n cap!

De-aceea-mi este dragă.

 

Ne întâlneam, ca nimeni să nu știe,

când toți plecau acasă din liceu,

pe-o bancă mai dosită ( mai trăiește ulmul?)

doar ea și eu –

cuminții învățând la lecții de chimie!

Eram din clasă cel mai bun elev,

dar pretindeam că nu-nțeleg

tabelul lui Mendeleev

și o rugam mereu

să mi-l repete.

Era cea mai frumoasă fată,

cum alta nu văzusem între fete,

iar eu cum nimeni nu a fost îndrăgostit,

dar niciodată nu am îndrăznit

să-i spun că o iubesc,

sau alte vorbe meșterite de iubire.

 

…dar într-o seară,

ce s-a-ntâmplat cu noi nici pân-acum nu știu,

avea tăcere verde de iaz florind luceafăr,

și pentru prima oară

buzele noastre s-au chemat ecou.

Tabelului ce rămăsese în ruină

descoperisem elementul nou,

dar nu i-am spus sărut,

că nu era cuvânt,

ci frică născătoare de lumină.

 

I-am spus castanului

că numele lui i l-am dat

unei fete cadou,

era octombrie şi era ziua ei

şi numai dăruindu-i nume de castan

puteam să-i spun că mi-e dragă.

 

Castanul rămase tăcut,

dar când m-am întors

prin crengi despletise

o poiană întreagă

de ghiocei.

 

– Copac al tristeților mele

ce le cunosc numai vântul și struna

și sângerarea ta din ecou –

e nefiresc! Ce-ai făcut?

Nu credeam că numele tău ți-ar fi lipsă.

 

– Nimic deosebit. Ori poate chiar nimic.

Anotimpul vostru

cercului meu l-am trecut c-o eclipsă

și m-am jucat cu luna…

Spune-mi și tu, cam cum îmi stă

numele ei șoptit de borangic

cu amintiri ce dor a ghiocei?

 

 

Lui, pomul

oprit ca să-i mai gust

cireșele copilăriei

și fără greșul,

oare lui

nu i-a bătut inima greu

când a chemat

toate păsările soarelui

să-mi jefuie cireșul?

 

Răspunsul tău

de ce-o fi fost de partea lui?

”Lasă-l pe soare-n pace!

Ne-o pricopsi cumva

cu-n tâlc mult mai ascuns sub creangă.

De ce ești rău și nesătul?

Nu vezi,

pentru privighetoare

și copilașii ei,

prin frunze, i-a lăsat destul,

de-ajuns de cină, de ospăț.

Nu-s fructe pentru păsări?

De câte ori să te învăț?”

 

Cum mi-a zâmbit!

Hoțește i-am răspuns

cam tot la fel zâmbind, a târg?

Ce poftă de cireșe m-a cuprins

dar m-am supus, de buze ascultând…

Întredeschise cum erau

păreau un cântec proaspăt

dat în pârg!

 

Sculptorului român Gheorghe Leonida, celui care a
meșterit în Rio de Janeiro cea mai înaltă statuie
din lume dedicată Domnului nostru Iisus Hristos,
și care a murit în 1942 culegând flori de tei

Numai albinele îi cunoșteau păcatele,
că toată ziua erau prin poemele lui
cântate iubitei
din frunză, trandafir sălbatic și floare de trifoi.
Când l-a găsit mort,
sub copacul de liturghii înflorit ca un nor,
gloatele,
în drum către văcari sau abator
îl arătau cu degetul privindu-l de sus.

Părea poetul ca o cruce albă,
cu mâinile prin iarbă întinse,
de pe care Galileianul abia se-nălțase
cu cerul bolților de tei.
Chicoteau de el iarmarocul,
domnul primar
și tot cinul lor de farisei
cu cerbicea tare, inimi jupuind –
socoatele.

Numai albinele
ce-i cunoșteau păcatele
pe crucea lui albă de poet
luară locul
Profetului din Nazaret,
Cel care abia se-nălțase de pe ea
cu toată bolta cerului de tei.

Îl judecară aspru bețivanii,
recuperații-sfetnici de morală
și chiar verdictul divanului rostiră:
S-a sinucis. Normal, bețivul a fost beat!
Din ambulanță
sirena când a încetat,
specialiști în somn au pufăit: Destul!
E moarte clinică de somnambul!
Ce să mai zicem despre botaniști?
Pac-pac!
L-au pus într-un ierbar, etichetat – zălud,
nebunul ce a zis c-ar fi din neamuri de copac
având chiar sânul burdujit cu flori de aur crud .

…numai luna toată noaptea
a vorovit cu fiicele ei din loviști de izvoare
că l-a văzut pe poet în vârful de tei
culegând de la privighetoare
mărunte stele din cântecul ei de priveghi.
Cum luminau în strânsul mâinii
făcliile-n buchet
de 33!
Cum le-a cules pe fiecare-ncet
spre linul început
de dis-de-dimineață
din prima zi a săptămânii
când teiul l-a răpit pe poet!

Octombrie…

De ziua ei
mi-a spus că și-ar dori în păr
cea mai sprițară păpădie.

( O fire-ar să fie-a luminii!
Așa mi se întâmplă
de parcă-ar fi un făcut!)

I-am spus: ”Păpădiile mele
răsar sub galaxia Prier,
dar să-ncerc… O să-ți cer
întâi să-nchizi ochii,
să te gândești că de ziua ta și a lor…”

Și deasupra urechii ușor
i-am prins pe furiș un sărut.

…dar unde-am ajuns?
Care din ulmi mai adie
povestea ce-atunci a-nceput?
Nu cumva am trecut
pe puntea din basmul
ce n-a fost să fie?

Părea că trupul lui cândva
fusese cumpănire, sau curgere de ape
iar ea
în despletiri de noapte închipuite-n sălcii
prin pieptul lui ca prin oglinzi se răsfira,
dar cred că mai aproape.

Într-un târziu fără târziu,
puțin în glumă șuguind a vis,
ca floarea spre ursită s-a deschis:
– Aud cum inima ta zboară
aceeași fâlfâire spre-un nu știu ce,
mereu.
Ce-ar fi din cușca ei să-i împrumut,
ție privirea, iară ei,
tăriile de dor din cerul meu?
– Tu inima nu mi-o cunoști.
E ca și tine, lasă-o în pace.
De nu am sta îmbrățișați
( și hoțu-i fură încă un sărut!)
s-ar încrunta exact cum ai făcut.
Nu o lăsa în cerul tău
că s-ar putea după năravul ei
pe unul din noi doi să ne atace.

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

…și eu trebuie să plec.
Mare,
nu te-am întrebat niciodată,
când te desparți de tine
cum o fi urcarea spre nor?
Te doare?

…înțeleg, înțeleg, înțeleg…

Și totuși
cum de tăcerea lacrimilor noastre
fiind de-același sânge
e de-o ființă cu urma Lui sărată?

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

”Care pustiu la ora asta
o mai fi deschis?”

Te strângi în brațele mele,
dar eu tot greșit te-nțeleg
c-ai vrea să mă săruți,
dar tu îmi arăți cele două clepsidre,
de mâna a doua,
ce-abia le-am cumpărat.

”Nu mai suntem copii.
În Cetate
trebuie să ne purtăm
ca fiind oameni mari.
E nepermis să mergi
fără cuvinte-n clepsidră
pe străzile Cetății.
Uite-l la colț pe Diogene cerșind,
cu lampa în mână:
Dați-mi și mie măcar un pumn de nisip!”

Ochii tăi
îmi caută pădurile-n priviri,
și din nou
înțeleg greșit c-ai vrea să mă săruți,
dar ei mă imploră:
”Tu nu-nțelegi clepsidrele ni-s goale?
Că-i nepermis ca să mai fim copii?
Neapărat
avem nevoie de nisip, de cuvinte…
Care pustiu
la ora asta o mai fi deschis?”

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario