Părea că trupul lui cândva
fusese cumpănire, sau curgere de ape
iar ea
în despletiri de noapte închipuite-n sălcii
prin pieptul lui ca prin oglinzi se răsfira,
dar cred că mai aproape.

Într-un târziu fără târziu,
puțin în glumă șuguind a vis,
ca floarea spre ursită s-a deschis:
– Aud cum inima ta zboară
aceeași fâlfâire spre-un nu știu ce,
mereu.
Ce-ar fi din cușca ei să-i împrumut,
ție privirea, iară ei,
tăriile de dor din cerul meu?
– Tu inima nu mi-o cunoști.
E ca și tine, lasă-o în pace.
De nu am sta îmbrățișați
( și hoțu-i fură încă un sărut!)
s-ar încrunta exact cum ai făcut.
Nu o lăsa în cerul tău
că s-ar putea după năravul ei
pe unul din noi doi să ne atace.

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

Advertisements