Sunt păsări de baltă
și păsări de cer,
dar nu de aripă grăiesc către voi
ci de zborul înalt al pragului de sus,
rotit de trei ori în piatra albă de ou,
înainte să se nască aripa.

Trageți perdelele
afumatelor lămpi
și ridicați-vă-n cântările voastre
pe unde norii vă strigă pe nume,
ca să-nțelegeți că pragului de sus
chiar soarele capul și-l pleacă.
Numai pragul de sus e chemare
la Cina de Taină a Fiului Meu.

E prag de păduri, dar nu e doar lemn,
e prag ca de ape,
dar nu e ascuns pe sub lotus,
ci-n inima Taborului din rouă.
Eu sunt ușa !,
a zis Fiul Meu către voi,
nu poartă,
tot ce-ngrădirea și-ar dori mai mult.

Nici țarcul, nici ceairul
nu au pragul de sus,
de-aceea-n
poruncă nouă vi-l las să vă fie
pân’ la-nălțimea nourilor voștri,
unde chiar soarele apusul și-l pleacă
să intre-n cămara de nuntă.

Eu și lumina suntem una,
a zis Muntele,
pentru că lumina nu poate fi roasă
de molie, sau de rugina coclirii
și nici jecmănită pe ulița voastra
că pungă nu are și nici hambar să o-ncapă.
Lumina începe măsura de Om
de la cuiul bătut în pragul de sus,
așa cum oul se citește
de-a înaltu-n rotundul de cuib
al Coroanei de Spini.