PE PRAGUL TIMPULUI ALB
I-ai dat paingului
sporul înalt de-nțelepciune
că firul lui
subțire
ca duhul plutitor
tristeții din oglindă
i-ajunge ca să-i fie
odaie, foișor și tindă.
Asemeni lui m-ai plăsmuit,
răscrucilor cărări și strune
pe care niciodată
n-am reușit să plâng
și nici să strâng
în mreaja lor
( eu, vânător de-austru
și-al nopții Tale
robul)
aghiazma lacrimei cu rod ascuns
cum el îi prinse bobul.
Hambarul gol îmi înflorește
când simt cum treci prin mine,
Tu, boare de stihiră nouă…
Am zeci de strune-ntinse pe căluș
spre agrăirea buchilor de rouă.
N-ai vrea cumva pentru culesul lor,
măcar pe-un început de veșnicie,
să-mi împrumuți lumina ca arcuș?