Ca orice cuptor
inima ei plăsmuirea-și primi
din piatră
și din suferințele humii.

Nu a fost lemn
să nu ardă în ea.
Toate porțile Legii
și gardurile lumii
le mistuise în flăcări.
Ce bărbat n-ar fi fost
fericit curtezanei să-i poarte
braț vânjos după gât
și-n sânge otrava-i și jugul?

Cunoștea meșteșugul
focului,
leoaica regală făcând
să i se gudure leii
la-ntorsul din coapsă.
Cum o pofteau fariseii!
Ochii lor sărutau
porțelanul
alb-nevăzutului pulpei,
ca surprinsul de floare
oftând pe araci,
sau când spre ei întorcea
somnoros
vicleniile vulpei,
pe tăișul de brici scăpărau
șapte draci.

Cum tremura în fața ei
chimvalul păgân
nălucind prin spuma de lapte
a inului
închipuirea de noapte
cu formă de sân
cu stea rumenind întuneric!

***
Magdalena plângea
spălându-I cu lacrimi
piciorul.
”Am chemat și norii Tăi triști
să mă ajute,
că numai cerului
i-a fost îngăduit
talpa Ta s-o sărute.”

Învățătorul
tăcea
ca atunci când apele
luceferi de genună își ard
pe propriul lor ecou.

”De ce n-o respinge?
De ce nu o ceartă?”

Iisus zâmbi din nou:
”Mult a iubit, mult i se iartă!”

Magdalena,
cu ciobul de inimă-n mână,
înflorise până la ceruri
cuvintele Lui
din mireasma crudă de nard.